June, 2016

de Maria Sovar

Au fost odată ca niciodată două surioare gemene, Luana şi Sorana. Luana era invidioasă pe sora ei, deoarece ea era mai frumoasă, mai caldă şi mai blândă (asta era părerea Luanei). Iar Sorana credea că Luana este cea mai frumoasa, cea mai deşteaptă, cea mai… Oricât de mult încerca bunica să le explice fetelor să nu se mai certe, că trebuie să se iubească şi să se ajute, nu reuşea să le apropie. Aveau şi momente frumose, în care se jucau, iar bunica le alinta Luna şi Soarele.
Într-o zi, pe când fetiţele erau la grădiniţă, doamna învăţătoare le anunţă că se apropie „Săptămâna Altfel” şi s-a gândit ca într-una din zile să invite un magician. Fericirea ce se citea pe chipurile copiilor spunea totul despre propunerea doamnei învăţătoare. Fetele erau fericite şi abia aşteptau să vină această zi! O întrebau pe bunica mereu cât mai este până la „Săptămâna Altfel”.
Luana se gândea să-l întrebe pe magician dacă o poate transforma pe sora ei în „Soare”, aşa cum o alinta bunica. Ştia ea din poveştile spuse de bunica ei că magicienii puteau face minuni. Şi când era supărată pe Sorana voia să o transforme în „Soare”. Abia aştepta să vină ziua în care se va întâlni cu magicianul să-l întrebe dacă poate face această magie.
Iată că timpul a trecut şi a venit şi mult aşteptata zi. Luana abia aştepta să-l cunoască pe magician şi să-i facă propunerea la care se gândise. În timpul magiei, aproape că nici nu s-a putut concentra la ce se întâmpla, gândul ei era la cum să-l abordeze pe magician. În fine, ora de magie a luat sfârşit și toţi copiii au aplaudat. Luana şi-a făcut curaj şi s-a dus să-l întrebe.
− Chiar eşti un magician adevărat şi poţi face lucruri ciudate?
− Da, sunt un magician adevărat şi chiar fac lucruri ciudate. De ce?
− Atunci poţi să mă ajuţi cu ceva?
− Sigur, scumpo, cu ce te pot ajuta?
− Vezi fetiţa aceea de acolo? Este surioara mea. O poţi transformă în „Soare”? Bunica aşa o alintă. Magicianul, surprins de ce auzea, a rămas un pic pe gânduri, apoi a zis:
− Cred că pot face câte ceva, dar o să dureze ceva timp.
− Bine, bine. Deci o să mă ajuţi?
− Să fii sigură!
Luana zâmbi şi se întoarse la sora ei.
S-au întors acasă, au povestit cum a fost întâlnirea cu magicianul şi fiecare s-a retras la ea în cameră. În ultima zi din „Săptămâna Altfel”, când s-a trezit, Luana s-a simţit ciudat. Era foarte straniu, ceva nu funcţiona bine, în cameră era frig, iar ceasul deşteptător nu sunase. Când a deschis ochii, şi-a dat seama că nu este în patul ei, ci în spaţiu. Ea era „LUNA”. Nu trecu mult şi o observă pe sora ei. Ea era „SOARELE”?
Bineînţeles iar stau în umbra ei, îşi zise Luana.
− Ăăăăăă, unde sunt? se auzi suspinând Sorana.
− Stai, nu mai plânge! O să-ţi explic eu despre ce este vorba, spuse Luana. Îi povesti despre propunerea pe care o făcuse magicianului şi oftă.
− De ce nu mi-ai spus? Şi acum ce facem? Cum ajungem acasă? Ai vreun plan? Cum revenim la loc fetiţe? Sper că ai un plan, nu?
− Din păcate, nu, nu am nici un plan.
− Ştii, uneori vreau să fiu ca tine. Mă bag în toate discuţiile şi uneori dau de bucluc, ca în acest caz. Mă ierţi? Avea dreptate bunica, trebuie să fim cele mai bune prietene.
Deodată se auzi o explozie. Fetele se aflau în sala de clasă. De la geam le făcea cu mâna magicianul. Se rupsese vraja doar datorită faptului că au fost sincere una cu cealaltă. De atunci, Luana şi Sorana s-au purtat ca două surori şi sunt nedespărţite şi fericite!

(povestire scrisă la atelierul de scriere creativă pentru copii cu Adina Rosetti)

de Sofia Zugravu

Lui Daniel îi plac merele. De fiecare dată când vine la bunica lui, culeg împreună merele. Azi bunica croşeta, Mimi pisoiaşul dormea, iar Daniel stătea cu capul în poala bunicii. Dintr-odată, își ridică uimit capul. Scaunul bunicii își ia zborul cu tot cu ea, Daniel şi Mimi.
– Bunico, zburăm! Şi uite! Peste tot zboară mere!
– Ia unul şi muşcă din el!, zice bunica.
Daniel ia un măr roşu ca focul şi înfige dinţii în el. Imediat după aceea, mărul arăta de parcă de parcă nimeni nu ar fi muşcat din el.
– Bunico, e minunat!
– Stai să ajungem în Ţara Merelor.
Mai plutiră lin câteva minute. Începu să se vadă Ţara Merelor. Peste tot erau mere de toate felurile: mari, mici, roşii, galbene, verzi şi chiar mere albe cu picăţele turcoaz.
Apoi scaunul ateriză cu o bufnitură puternică pe pământ. Mimi mieună şi sări trei metri în sus (pisicile astea extreme…).
Porniră cu toţii, cu pisica pe umărul bunicii, să exploreze acel nou ţinut. Dintr-odată, Daniel văzu un măr uriaş, de culoare verde.
– Bunico, aş putea să gust?
Înainte ca bunica să apuce să-i răspunda, Daniel se repezi spre măr şi muşcă cu poftă.
Deodată mărul începu să se clatine. Partea de unde muşcase Daniel se surpă şi ieşi… o râmă uriaşă!
Mimi sări iarăşi în sus şi o luă la fugă. Râma alunecă spre bunica. Daniel ţipă tare:
– Bunico, ai grijă!
Daniel se ridică brusc din poala bunicii, răsturnându-i andrelele.
– Daniel, ce ai?, se miră bunica.
– Stai să vezi ce vis am avut. Să ţi-l povestesc…
Bunica ascultă visul lui Daniel şi îşi petrecură următoarele zile vorbind despre Ţara Merelor.

(povestire scrisă la atelierul de scriere creativă pentru copii cu Adina Rosetti)

de Vlad Vasile

A fost odată ca niciodată un om pe nume Mircea care își dorea foarte mult, de când era mic, să meargă cu racheta în spațiu. Când era mic, se uita mereu pe Internet la poze cu rachete și spațiul cosmic.
Când a crescut mare, a început să citească despre rachete ca să afle cum se controlează și s-a hotărât să devină astronaut. S-a dus la centrul spațial NASA, unde a dat examenul medical și proba de înot. Nu a trecut cu succes examenul de vedere și mai avea foarte puțin să treacă examenul de înot. Din această cauză nu a ajuns astronaut.
Când s-a întors acasă, supărat, a găsit pe masă o carte cu titlul Călătoria spre paginile universului. A luat acea carte și a început să o citească. În carte era vorba despre un astronaut pe nume Anton. El trecuse testul și ajunsese astronaut la 18 ani.
Dintr-odată, cartea a început să strălucească, iar Mircea, curios, a pus mâna în lumină și a fost tras în carte. Mircea și Anton au devenit foarte buni prieteni, pentru că amândoi au avut același vis când erau mici.
În carte, Mircea putea face orice voia. A dat din nou testul de astronaut și l-a trecut din prima. A fost cel mai bun la toate probele.
Anton, care călătorise prin spațiu înainte să apară Mircea, îi spuse că văzuse pe planeta Vonasikinoiak o gaură neagră care ducea la dimensiunea lui Mircea. Cei doi prieteni s-au îmbarcat într-o rachetă și au pornit spre planeta Vonasikinoiak. Ca să ajungă la ea, au trecut printr-o grămadă de asteroizi, au trecut deasupra planetei Marte și au întâlnit marțieni care aveau lasere și trăgeau în sus către racheta lor. Ei s-au strecurat cu grijă printre lasere și au reușit să treacă. Apoi au ajuns la planeta Vonasikinoiak.
Într-adevăr, pe acea planetă era o gaură neagră în care se vedea aceeași lumină strălucitoare care l-a adus pe Mircea în carte. Au intrat în gaura neagră, dar acolo erau marțieni care aveau lasere cu care trăgeau în ei, era și o grămadă de asteroizi. Le-a fost foarte greu să ajungă la lumină, astfel ca Mircea să iasă din carte.
Anton a oprit racheta în fața luminii. Cei doi și-au luat costumul de astronaut, au ieșit din rachetă, și-au luat la revedere, iar Mircea a sărit în lumină.
Când Mircea a ajuns în lumea reală a văzut că lângă el era prietenul lui din carte, Anton, doar că era om, nu un personaj fictiv dintr-o carte. L-a întrebat ce s-a întâmplat, iar Anton i-a spus că a adormit în timp ce citea acea carte. Mircea s-a mirat un pic, mai ales pentru că pe noptiera lui a apărut o rachetă de jucărie identică cu cea cu care a călătorit cu Anton din carte. A învățat că nu e obligatoriu să fii astronaut în lumea reală, ci poți fi astronaut și în imaginația ta.

(povestire scrisă la atelierul de scriere creativă pentru copii cu Adina Rosetti)

de Clara Rosetti

Slick e o vulpe din pluș. Era pe un raft de animăluţe, împreună cu un câine, un pinguin şi un elefant. Prima oară m-a tentat un husky, apoi l-am văzut pe Slick. Am făcut an-tan-te şi, dintre toate jucăriile din pluș, a ieşit Slick. Am făcut încă o dată, şi tot el a ieşit! M-am dus la bunica şi am întrebat-o care îi place mai mult şi a spus că vulpea e cea mai drăguţă. Şi aşa a rămas – Slick a fost alesul! Am mers cu el la pizzerie şi apoi am ajuns acasă. Acolo ne-am jucat împreună. Eram amândoi foarte fericiţi.
Următoarea zi, am mers împreună la şcoală. Acolo s-a întâlnit cu verişorii lui: Rocco şi Safari. Era aniversarea lui Rocco. Tortul a fost o gogoaşă înfăşurată în jeleu, în care erau înfipţi doi dinţi de furculiţă. Ziua următoare a fost la fel, doar că Slick şi-a cunoscut bunica, pe Erica. A fost o zi de şcoală foarte interesantă. Spre seară, când am ajuns acasă, am dat o mică petrecere de ziua lui Scarlat, cel de-al doilea frate al meu.
Noaptea, l-am ţinut pe Slick o oră la pieptul meu, pentru că am o problemă cu somnul. În noaptea aceea, am reuşit să nu mă trezesc. A doua zi era weekend şi am fost cu bicicleta în pădure. Am stat cu el la piept, băgat în hanorac, dar cu capul ieşit afară. Am mers cu viteză prin pădure. Pe lângă mine au trecut nişte căprioare. Seara am reuşit să adorm mai repede. Puterea din acest animal a început să iasă la iveală. Noi doi am devenit cei mai buni prieteni şi vreau să rămânem aşa.

Astăzi, Slick împlineşte 9 luni (e născut pe 1 mai). Toată ziua am stat singură şi doar Slick mi-a ţinut de urât. Mâine dau examenul de franceză şi sunt foarte stresată, dar Slick mă ţine în formă. E talismanul meu norocos.
Astăzi e ziua cu pricina. Dau mai întâi examenul scris, apoi urmează cel oral. Cred că m-am descurcat bine cu Slick, talismanul meu norocos. Acum sunt la librărie şi aleg o soră pentru Slick. Până la urmă am ales un râs, care e de fapt băiat şi îl cheamă Buckwheat. Slick e gelos. Eu îi spun că n-are de ce, dar e foarte gelos şi nu mă crede.

Ieri am mers cu Buckwheat pe role şi ne-am întâlnit cu iubitul mamei şi cu Lara, fata lui. Lara spune că are şi ea un animal de pluș de felul ăsta, o pisică…
Fratele meu s-a înrăutăţit: a intrat la şcoală şi e bătăuşul clasei. Deodată, îl ia pe Slick şi-l aruncă pe geam. Fără să vreau, îmi iese un ţipăt: NUUUUU!!! Ies din casă şi cobor în faţa blocului să-l recuperez pe Slick. Din fericire, e intact!

Doi ani mai târziu
Încă mai sunt ataşată de Slick şi de Buckwheat. Nu-i pot lăsa din mână, pur şi simplu nu pot! Într-o zi, vine mama şi zice:
– Gata cu plușurile! Vreau să fii normală! La 12 ani nu mai poţi avea jucării din pluș! Eşti prea mare!
Şi mi le aruncă la ghenă, pe burlan.
– NUUUUUUUUUUU!
– Gata cu ele! Să nu crezi că-ţi dau voie să cumperi altele!
Şi am început să plâng în hohote. Doar ele au fost ultima mea speranţă. De atunci m-am simţit cel mai singur copil de pe lume.

RIP RIP
SLICK BUCKWHEAT
Şi aşa am rămas cel mai singur şi întunecat copil de pe lume. Aşa am rămas cu inima frântă toată viaţăa. Nu mi-am putut găsi liniştea şi pacea niciodată! Aşa se sfârşeşte copilăria frântă şi întunecată a unei fete care există cu adevărat.

(povestire scrisă la atelierul de scriere creativă pentru copii cu Adina Rosetti)

de Tina Păunescu

În familia Mulţumesc, nu e greu să provoci o ceartă. Chiar dacă într-o lume a manierelor ar trebui să nu existe război, acesta tot există!
Doamna Bună Dimineaţa şi domnul Bună Seara sunt nedespărţiţi şi aproape de neoprit atunci când vine vorba de o ceartă. Ei se ceartă mereu din cauză că se fac de râs unul pe celălalt. Manierele există în lumea oamenilor ca să dăm o impresie bună şi ca să nu ne facem de râs, dar în lumea manierelor, imaginea e totul. Ei doi au o singură fată, iar numele ei este Te Rog. Te Rog este o fetiţă tare cuminte, deşteaptă, frumoasă şi mai ales manierată. Plăcută de toţi domnii şi doamnele, Te Rog este o fetiţă perfectă pe care orice mama sau tată şi-ar dori-o. Soţii Mulţumesc o tratează cu respect, dar nu îi oferă iubirea de care orice copil are nevoie şi la care tânjeşte. Părinţii ei sunt atenţi la fiecare detaliu.
Dragă noastră Te Rog a hotărât ca mâine, după ore, să plece în paradis. Paradisul pentru ea era o mare clădire din ţara Bună, unde veneau toate manierele şi vorbeau între ele despre subiectele lor comune. Te Rog voia pur şi simplu să vorbească cu cineva.
A doua zi, după şcoală, porni la drum. Ajunse după trei zile. Acolo întâlni mulţi oameni politicoşi, ca părinţii ei, dar nu găsi pe nimeni cu suflet. Toţi aveau suflet, dar nu toţi erau politicoşi din suflet. Ei nu spuneau Bună ziua ca o urare sau ca pe un lucru frumos pe care îl spui cu plăcere, ci spuneau asta de parcă citeau dintr-o carte cu dialoguri mohorâte.
După o lună, l-a întâlnit pe Noapte Bună, un băiat cu suflet mare, voios şi politicos, de care Te Rog se amoreză din prima.
– Bună, eu sunt Noapte Bună! spuse băiatul cu o voioşie inedită.
– Bună, eu sunt Te Rog! spuse fata fericită că găsise acea persoană cu suflet pe care o căuta.
– Vrei să ne jucăm, Te Rog?
– Desigur, cu mare plăcere!
S-au jucat ani şi, după ce au terminat cu joaca, s-au căsătorit. Au avut doi copii, Bună şi Pa, care se certau mereu, dar care era doi oameni cu suflet mare.

(povestire scrisă la atelierul de scriere creativă pentru copii cu Adina Rosetti)

de Alexia Nicole Olteanu

1
Bună, eu sunt Fillip. Sunt un poliţist, dar în curând aș putea să-mi pierd slujba. Am un caz de rezolvat: trebuie să-lgăsesc pe şeful Clubului Traficanților de Vise. N-o să pot. Nimeni nu i-a văzut. Toată lumea zice că poţi să-i găseşti doar în vise, la 10.000.000.000.000.000.000.000.000 de ani. Am un mic ajutor, o fată pe nume Rami. Suntem o echipă de când am început serviciul.

2
Îi ştiu pe nişte poliţişti care mă urmăresc fiindcă sunt şeful mafioților de la Clubul Traficanților de Vise. Ei nu ne-au văzut niciodată, dar noi – da.

3
Într-o zi, totul s-a schimbat. Poliţistul Fillip s-a dus pe strada Viselor.

4
Încă încerc să-i găsesc. Mă plimb pe strada Viselor. Oricine ar căuta aici mafioţii de vise.

5
Pe stradă, Fillip văzu o umbră și începu s-o urmărească. Umbra a intrat într-o încăpere uriaşă. La un moment dat, Fillip s-a împiedicat, făcând zgomot. Umbra şi-a dat seama că cineva sau ceva o urmărea, iar Fillip şi-a dat seama că umbra l-a văzut, aşa că a fugit. A mai observat că era unul dintre mafioţi.

6
Cineva m-a văzut. Sigur a fost un poliţist. Ce o să-i spun şefului!? Sigur se va supăra pe mine.

7
Le-am văzut ascunzătoarea. Acum ştiu unde să vin. Dar ei mă cunosc. N-o să pot intra nedescoperit. Dar stai! O am pe Rami. Ea se pricepe la costume. Nu mă mir că e ajutoarea mea.

8
Eu îl ajut mereu pe Fillip. Sunt mâna lui dreapta, dar în acelaşi timp sunt şi cea mai bună prietenă a lui. Acum ne pregătim. Ne îmbrăcăm, ne costumăm, ne înarmăm. Trebuie să fim rapizi.

9
Eu cu Rami ne pregăteam. Totul era gata. Când ne-am uitat în oglindă, eram alte persoane. Când ne-am urcat în maşină, ne era un pic frică.

10
Echipa ajunse acolo și intră fără nicio problemă. Toţi se uitau ciudat la ei, dar Fillip şi Rami îşi continuară drumul cu bărbia sus.
− Voi cine sunteţi? întrebă unul dintre mafioţi.
− Noi suntem „cei noi”, iar Fillip făcu cu ochiul.
− Nu ştim nimic despre voi!
− Nu pot să cred că şefu’ nu v-a zis de noi. O să se supere că nu l-aţi ascultat.

11
Până la urmă, ne-au lăsat să trecem. Eu și cu Rami tremuram din tot corpul. Am încercat să căutăm un tip care părea mai de treabă. Într-un colţ întunecat am găsit pe cineva.
− Ştiţi unde îl găsim pe şefu’? întrebă Rami.
− Pe scări în sus, la dreapta şi intraţi în camera cea mai mică pe care o vedeţi. Şi când zic cea mai mică mă refer la înălţime.

12
Fillip şi Rami urmaseră instrucţiunile, dar nu ştiau de ce şefu’ stă în camera cea mai mică şi nu în cea mai mare. Când ajunseră pe hol, Fillip văzu douăzeci de camere numerotate. Toate erau la fel. Aşa că s-au împărţit astfel: Fillip intră în camerele de la 1 la 10 şi Rami în cele de la 11 la 20. Dar în fiecare cameră era exact acelaşi lucru: un om care stătea pe un scaun la birou. Nu ştiau unde e şeful.

13
Oare ce o să facem acum? Nici eu, nici Rami nu ştim ce o să se-ntâmple.

14
Am o idee. Trebuie să-i spun şi lui Fillip. O să fie super fericit.
− Fillip, ar trebui să le dăm un test.
− Şi ce-ar trebui să-i întrebăm?
− Un poliţist adevărat ar şti. Gândeşte-te.

15
− Vreau să-mi arătaţi semnul din naştere, zise Fillip cu un ton nervors, dar fericit că va afla cine e adevăratul şef.

16
Fiecare avea alt semn, dar nu-i poţi păcăli pe poliţişti. Toată lumea ştie că şeful nu are nici un semn de naştere. Singurul care n-a venit a fost cel din camera 7. Aşa că eu cu Rami l-am arestat.

17
A fost o superaventură. Mă bucur că sunt colega lui Fillip!

(povestire scrisă la atelierul de scriere creativă pentru copii cu Adina Rosetti)

de Ana Nainer

Bună! Mă numesc Bunny și sunt iepurele lui Dave. Ei bine, eu nu am fost luat de la magazin, ci de la un vrăjitor. O să vă povestesc în întregime toată povestea mea. A fost una frumoasă, dar și urâtă, deoarece Vrăjitorul s-a suparat și a luat o fată în jobenul lui și…
Era o zi de vară călduroasă, la începutul lunii iunie. Un vrăjitor pe nume Erin Black dorea să facă un spectacol de magie în București. Sala a fost plină de copii din prima zi până în ultima zi în care a venit magicianul. Am fost adoptat într-o zi de miercuri, când nu a fost așa de multă lume.
După multe trucuri minunate, Erin a spus:
– Cine poate să îmi fie voluntar? Ia uite! Un băiat morocănos! Vino aici, Dave!
Copilul coboară scările și merge pe scena imensă.
– De unde știi tu cum mă cheamă?
– Am ghicit.
– Wooooowwww, spun spectatorii.
– Ia spune-mi tu mie, de ce ești supărat?
– Tatăl meu nu îmi cumpără ceea ce îmi doresc.
– Adică… asta? Și scoate de la spate un iepuraș alb, cu coada pufoasă. Acest iepure sunt eu!
– De unde ai știut ce îmi doresc?
– Sunt vrăjitor, ce crezi, că nu știu?
– Asta e foarte adevărat.
– Vei primi o cușcă pentru Bunny. Așa îl cheamă. Să nu îl superi.
– Promit!
Și așa am ajuns eu în mâinile lui Dave. Poveste uimitoare, nu?
Este una și mai tare. S-a întâmplat pe 1 aprile. A fost o glumă destul de ciudată, încât spectatorii s-au speriat. Erin începu cu trucurile sale. La un moment dat, chemă o fată cu păr roșcat, scurt și ondulat. Era o actriță. Mai bine zis, o păpușă care a luat viață (bineînțeles că luase viață cu ajutorul lui Erin). Fata coborî scările și merse pe scenă. Se prefăcu că nu este deloc entuziasmată de ceea ce se va întâmpla. Erin se prefăcu foarte supărat din această cauză și o transformă pe acea actriță într-o persoană mică, cât o păpușă Barbie, și o puse pe jobenul său. Actrița țipă de parcă ea chiar nu știa ce o să se întâmple. Erin își transformă ochii albaștri în ochi roșii precum focul. Părul său castaniu se transformă în șerpi neveninoși, dar înfiorători. La un moment dat, o băgă pe actriță în joben. Oamenii se uitau uluiți și în același timp cu frică la vrăjitor. Nu după puțin timp, Erin spuse:
– Fetița a fost… înghițită. Acum urmați voi!
După ce Erin observă cât de speriați sunt oamenii, spuse:
– PĂCĂLEALĂ DE 1 APRILIE! Doar nu credeați că o să o mănânc, nu? Mary, vino!
– Am venit. Sperăm că v-am speriat și că v-am uluit în seara aceasta. La revedere!

Acestea sunt cele mai interesante spectacole. Eu cred, pe codița mea de iepuraș, că Erin este VRĂJITORUL TIMPURILOR!

(povestire scrisă la atelierul de scriere creativă pentru copii cu Adina Rosetti)

de Sonia Mladin

Într-o seară, pe când eram în vacanță la munte, stăteam în cabană și mă uitam pe pereți. Părinții mei pregăteau un grătar de seară. M-am gândit să nu stau toată seara în cameră, doar eu cu pereții, așa că am ieșit afară. Pe când mă îndreptam spre locul unde stăteau părinții mei, am văzut cu coada ochiului o luminiță din partea opusă a cabanei. Nu se vedea foarte bine, așa că m-am dus în podul cabanei să o văd mai bine. Din păcate, nu s-a văzut prea bine nici din acel loc. Tot ce am putut vedea era forma ei rotundă. Deodată, mi-a venit o idee: să îi rog pe părinți să mă lase să merg până acolo, pentru a vedea ce se află în acel loc. Așa că am spus:
– Pot să mă plimb pe aici?
– Ia uite cine s-a săturat de pereți!
– Deci?
– Da, poți merge, dar să nu te îndepărtezi și să iei un felinar și o plasă…
– Plasă? Pentru ce?
– Credeam că vrei să prinzi licurici.
– Aici nu cred că există licurici.
– Dacă zici tu… Oricum ia-o și să nu te îndepărtezi prea tare.
– Nu-ți promit nimic… paaa!
– Paaa!
Înainte să plec, am făcut o oprire la căsuța din copac, să îmi iau felinarul și plasa de licurici. Tata venise cu mine ca să adune lemne, apoi a plecat și eu am rămas singură, ceea ce nu era așa de rău. M-am cățărat într-un copac ca să văd unde se află lumina. Lumina era din ce în ce mai strălucitoare și mai mare și puțin amenințătoare, dar nu îmi era frică. După vreo zece sau cincisprezece minute de mers, am zărit un fel de zăpadă pe jos, doar că era mult mai pufoasă. După mai mulți pași, zăpada pufoasă era din ce în ce mai înaltă; ajunsesem într-o parte a pădurii pe care nu o mai văzusem până atunci, deși mergeam cu părinții la cabană de când eram mică și mergeam adesea și prin pădure.
Lumina se transformase într-un copac cu frunze de aur și fructe din diamante, safire și rubine. Când am atins un diamant, el s-a înnegrit și a căzut, apoi s-a înnegrit și copacul, apoi și el a căzut. Pământul începuse să se zguduie și să se crape. O prăpastie uriașă a despicat pământul atât de repede încât am căzut în ea.
Dintr-odată simt un fior rece pe față și mă trezesc în camera mea, cu geamul deschis. E dimineață.
Totul a fost un vis… cam înspăimântător. De atunci m-am gândit să mă bucur mai mult de vacanță și să mă plimb în fiecare zi prin pădurea de lângă cabană.

(povestire scrisă la atelierul de scriere creativă pentru copii cu Adina Rosetti)

de Tudor Ditu

Într-o noapte de vineri, Maria a avut un vis foarte ciudat. A visat că se află într-o lume mitică. Maria nu îşi dădea seama că lumea această era magică, deoarece când visezi crezi că tărâmul în care te afli este de fapt real. Dar dacă o să ascultaţi această poveste, veţi fi convinşi că acest tărâm e mitic.
Maria se afla pe un deal. În acest loc, mai mulţi unicorni şi cai zburători mâncau iarbă cu sclipici, iar stăpânii lor, nişte îngeri, îşi periau caii cu nişte perii de aur. Unicornii alergau veseli pe pajişte, iar Maria era impresionată de aceste animăluţe. Doar în cărţile cu basme putea întâlni asemenea creaturi fantastice. La un moment dat, se duse la un înger şi îl întrebă dacă poate să-i călărească unicornul. Acesta i-a spus că are nevoie de antrenament, pentru că mânuirea unui cal zburător este mai grea decât pare. Ea plecă supărată. Chiar şi-ar fi dorit să simtă acea senzaţie de a călări un cal zburător ca Pegas, dacă aţi auzit de el.
În drumul ei către nicăieri, întâlni un cal zburător, rănit la copită. Acesta o întrebă:
– Poţi să mă ajuţi?
Maria fu surprinsă că acel căluţ putea să vorbească, iar ea, fiind puţin panicată, încercă să-i răspundă:
– Ce s-a întâmplat, puiule?
– Am călcat într-un spin de aur şi nu pot să-l scot. Te rog, ajută-mă!
– Sigur! Nicio problemă.
Încercă să scoată spinul de aur din copita calului, iar într-un final, reuşi.
– Incredibil. Mă simt din nou liber. Mulţumesc, fată dragă.
– Poţi să-mi spui Maria.
– OK, Maria! Ca recompensă pentru că m-ai ajutat, ce vrei să fac pentru tine? Ţi-ai dorit ceva, dar n-ai avut posibilitatea să primeşti sau să faci acel lucru? Eu te pot ajuta.
Maria stătu puţin pe gânduri, venindu-i în minte dorinţa ei cea mai mare. Într-un final, îi spuse calului:
– Vreau să fiu stăpâna ta.
– Doar atât?
– Exact. Mi-am dorit dintotdeauna în visele mele să călăresc un cal zburător. Asta mi-aş dori.
– Aş fi onorat să-ţi arăt tărâmul, purtându-te în şaua mea ca pe o prinţesă adevărată.
– Atunci să începem să vizităm tărâmul!
Maria şi căluţul ei înaripat îşi începură călătoria. Au vizitat regatul cât ai bate din aripi şi au aterizat în faţa castelului, prezentându-se în faţă regelui din acel tărâm.
– Cine eşti tu, fată frumoasă, şi cum de l-ai cunoscut pe calul meu favorit, Vifor?
– Este calul dumneavoastră? Am crezut că pot fi eu stăpâna lui. Eu sunt Maria, am 12 ani şi vin de departe ca să vă vizitez regatul.
– Toţi caii din regat sunt ai mei, dar acum sunt prea bătrân să îi pot călări. Aşa că ei îşi pot lua şi stăpâni mai tineri. Îţi place regatul meu?
– Da, este minunat şi nu seamănă deloc cu oraşul în care locuiesc eu.
– Ştiu. Sunt mândru că am ajuns ajuns stăpân peste acest regat.
– Voiam să va întreb ceva…
– Sigur, spuse regele.
– Dacă sunteţi mărinimos, slăvite rege, îmi puteţi împrumuta calul dumneavoastră ca să-l prezint şi familiei mele. Dintotdeauna mi-am dorit să pot călări lângă casă şi să pot arăta asta şi prietenilor mei.
Regele încuviinţă şi, într-o clipă, Maria se trezi călărindu-l pe Vifor deasupra şcolii ei și a parcului unde se juca. Le făcu cu mâna, fericită, prietenilor pe care îi întâlni şi apoi coborî uşor pe strada care ducea spre casa ei. Nimeriră printre maşini şi autobuze, iar Vifor începu să se agite, pentru că el nu ştia regulile de circulaţie. Un poliţist îi văzu pe Maria şi Vifor şi, apropiindu-se, îi ceru fetiţei actele la control. Fetiţa se panică, nu avea niciun act de-al lui Vifor şi nici certificat de cal înaripat nu avea!
„Ups, ce mă fac??”
Şi în momentul acela se trezi. „Ce uşurare că a fost doar un vis”, dar un vis frumos, în care Maria şi-a împlinit dorinţa de a călări un cal înaripat.

(povestire scrisă la atelierul de scriere creativă pentru copii cu Adina Rosetti)