Povestire scrisă de Ștefania Istrate la ediția din toamna lui 2016 a atelierului de scriere creativă cu Adina Rosetti.
A fost o dată un postovitor pe nume Marcus. Postovitor înseamnă un fel de magician, care creează poveştile, dar le şi realizează cu adevărat, cu ajutorul spiriduşilor săi.
Era o zi perfectă pentru a crea noi poveşti. Marcus s-a aşezat pe scaunul său din petice colorate şi a început să se gândească la noi întâmplări. El îşi spuse în gând:
— Piticii care au grijă de o prinţesă cu faţa albă… hmm! Deja am folosit aceste cuvinte şi întâmplări. Mi-a venit o altă idee! Aş putea vorbi despre o carte care prinde viaţă şi povesteşte singură întâmplările sale magice. Este o idee excelentă!
Postovitorul plecă spre MAREA CARTE A POVEŞTILOR, care era aşezată într-o sală foarte mare a casei lui. Cartea era ca o casă şi îşi schimba coperta în funcţie de ultima poveste inventată sau de BRAŢUL AJUTĂTOR, care putea schimba coperta după dorinţa fiecăruia. Singură problemă pentru spiriduşi era că numai Marcus putea intra în cabina unde se afla BRAŢUL AJUTĂTOR. Ei şi-ar fi dorit să meargă în cabină şi să poată schimbă coperta după dorinţele lor. Dar, dacă schimbai complet coperta faţă de poveste, făceai un mare dezastru ce putea distruge MAREA CARTE A POVEŞTILOR.
În urmă cu mult, mult timp s-a făcut un concurs de postovitori. La fiecare 10.000 de ani se face o alegere a noului postovitor, care poate schimba poveştile. Pe când Marcus era tânăr şi se înscrisese pentru acel post, mai era încă un canditat, pe nume Rafon. Fusese coleg cu postovitorul nostru, dar când fiecare dintre ei a auzit că celălat s-a înscris, s-au supărat unul pe altul şi nu au mai fost prieteni. La şcoală fuseseră nedespărţiţi, mereu unul lângă celălalt. Chiar şi colegii spuneau că s-ar putea la un moment dat să devină duşmani.
Postovitorul ajunse în camera unde se afla cartea respectivă şi merse la uşa de la intrare, dar uşa era de la un castel bântuit. El s-a gândit că trebuia să fie un castel plin de fericire.
Înainte să vină el, Rafon se deghizase într-o bătrânică ce dorea să vorbească cu Marcus. A intrat pe uşa castelului şi a transformat fericirea în tristeţe. Mare parte din poveste era amestecată.
Din păcate, coperta era cu tristeţe. A trecut la următoarea poveste care era despre o fată care îşi pierdea pantoful şi se căsătorea cu prinţul. El o schimbase cu o fată rea care îşi mințea mama şi care dorea să le vadă pe surorile sale vitrege la închisoare. Până la urmă, una dintre surorile sale se căsători cu prinţul cel frumos şi tocmai ea ajunse în închisoare. Când Marcus a ajuns la sfârşitul acestei poveşti s-a supărat tare şi şi-a chemat spiriduşii să-l ajute la refacerea poveştii.
I-a lăsat pe spiriduşi să-şi facă treaba şi a plecat spre cealaltă poveste, dar a văzut o mantie neagră! El şi-a spus în gând:
— Ce o fi acea mantie? Oare a intrat cineva în MAREA CARTE A POVEŞTILOR?
S-a dus în fugă după Rafon şi l-a apucat de haină. El i-a spus:
— Predă-te, altfel te voi spune alegătorilor de postovitori şi vei merge la închisoare!
— Mă predau! Sunt Rafon! Colegul şi rivalul tău!
— Rafon, de ce ai face una ca asta?
— Deoarece tu ai fost ales să fi postovitor, iar eu nu! Eu trebuia să fiu postovitor! Toţi bărbaţii din familia mea au fost, iar eu am pierdut şi acum familia nu mă mai recunoaşte. Sunt o ruşine pentru ei!
— Îmi pare rău, dar nu eu am ales să fiu postovitor şi, dacă mi-ai fi povestit aceste întâmplări, le puteam zice alegătorilor să mă retrag!
— Chiar ai face asta, Marcus? Tu ai fost bun cu mine tot timpul, dar nu mi-am imaginat că poţi să-ţi laşi visul deoparte pentru a-ţi ajuta prietenul să ajungă postovitor!
— Tu ai fost cel mai de nădejde prieten şi nu m-ai minţit! M-ai ajutat la greu şi mi-ai fost în spate mereu pentru a mă susţine! Cum să nu-mi ajut prietenul?
— Acum nu mai poţi face nimic, dar nu este nici o problemă!
— Rafon, hai să ne împăcăm şi te voi lasă să stai în camera alăturată mie, unde vei face şi tu poveşti.
— Ar fi minunat!
Şi aşa au ajuns să fie din nou buni prieteni, ca în copilărie!