Povestire scrisă de Teodora Gherghe la ediția din toamna lui 2016 a atelierului de scriere creativă cu Adina Rosetti.
Citim din plăcere, din curiozitate, din nevoia sau dorinţa de informare sau din dorinţa de a descoperi lumi noi, experienţe noi, de a evada sau de a ne (re)descoperi. Indiferent de motivaţia pentru care deschidem o carte, vom găsi aproape întodeauna o recompensă (mai multe, de fapt) ascunsă între coperţile ei. Recompensa e, însă, alta pentru fiecare cititor şi alta la fiecare recitire. Uşa pe care o deschide sau emoţia cu care se închide o carte este unică pentru fiecare dintre noi: pentru că ceea ce înţelegem, simţim şi contemplăm printre rândurile uneri cărţi este legat stâns de cine suntem noi.
Aşa se face că nu există de fapt o carte anume care să deschidă pentru toată lumea aceleași uşi ale cunoaşterii. La fel, nu există o uşă pe care să o deschidă orice carte. Dar e cert că potenţialul cel mai mare de a descifra secrete ascunse în interiorul nostru sau departe de noi stă în… cartea viitoare pe care încă nu ai citit-o. Şi, dincolo de lecturile obligatorii şi de listele cu Top 100 de cărţi de citit într-o viaţă, e important să citeşti cărţi care îţi fac cu ochiul, cărţi care te intrigă, te fugăresc, te depăşesc, te enervează, te testează, te fac să plângi sau să râzi cu lacrimi, până găseşti cartea perfectă pentru uşa secretă pe care abia aşteptai să o descui. Secretul este deci… să citeşti, şi apoi să citeşti în continuare.
Uneori, s-ar putea să îţi folosească şi să reciteşti. Uneori mă amuz recitind poezii sau paragrafe din cărţile copilăriei. În timpul în care imaginaţia mea nu avea margini şi visam că o să salvez lumea… ca majoritatea celor ce vârstă mea, probabil. Îmi amintesc cum cochetam cu vocaţia de scriitor când eram mică: cred că am scris poezii cât să umplu zeci de felicitări pentru părinţi, bunici, iubiţi, prieteni. Mama mi-a făcut cadou, pe la 8 sau 9 ani, prima mea carte de poezii legată, cu copertă de piele verde închis. Am început să scriu chiar un roman despre lumea adulţilor prin ochi de copil, într-o vară petrecută la bunici, într-un caiet în care, de fapt, trebuia să scriu fişele lecturilor obligatorii. Timpul a trecut, însă, şi mi-am dat seama că mintea mea critică se ancorează din ce în ce mai mult în căutare de dovezi, fapte, semne şi logică, până într-atât, încât aveam să îmi masacrez la nesfârşit fiecare rând de proză sau versuri, fără sorţi de izbândă. Aşa că beletristica a rămas o joacă de copil. Ce să-i faci, nu putem să fim toţi scriitori…
Dar cei care sunt ne deschid uşile spre alte lumi. Lumi cu maşini care merg pe bază de benzină, copii care merg la şcoală pe unicorni roz sau imagini care te teleportează în locul în care a fost făcută poza. Acestea sunt locurile în care aş vrea să îmi duc cititorii, dacă aş reuşi să public şi eu o carte.