Povestire scrisă de Matei Bogdan Petroianu (12 ani și 6 luni) la ediția online a atelierului de scriere creativă cu Sînziana Popescu, martie-aprilie 2020, când #amstatacasă.
El este Gligory, un băiat orfan, al cărui singur prieten era un dragon ce nu putea zbura. Băiatul trăia în fosta fierărie a tatălui său, în care făurea arme pentru a-și câștiga banii necesari unui trai decent. Toate acestea până într-o zi specială…
Gligory abia se trezise, când un ciocănit insistent se auzi în ușa lui. Surprins că la acea oră venise cineva la el acasă, se repezi să îi deschidă. În fața ușii nu era nimeni altul decât un cavaler într-o armură de un argintiu strălucitor, cu o emblemă albastră pe piept.
— Salutare, zise timid băiatul. Ce vă aduce pe aici?
— Am venit aici cu un scop foarte important! Nu e timp de pierdut, răspunse cu seriozitate misteriosul cavaler. Îl caut pe Gligory!
— Eu sunt, domnule!
— În regulă, atunci trebuie să îți înmânez asta! adăugă cavalerul, întinzându-i o bucată de pergament pe care se zăreau litere scrise cu auriu.
— Ce este?
— Citește și vei vedea! O zi bună! îi mai spuse cavalerul, chiar înainte să încalece pe armăsarul negru care își fremăta copitele pe aleea pietruită din fața atelierului.
Cuprins de curiozitate, Gligory merse direct în casă pentru a-l citi. Acesta spunea: „Salutări din Ținutul Albastru, Gligory! Aceasta este o scrisoare prin care îți cerem ajutorul. Un rege malefic a pus stăpânire pe regat și doar tu ne poți ajuta! De ce? Deoarece tu ești moștenitorul de drept al tronului. Bunicul tău a fost rege în Ținutul Albastru până când a murit. În mod normal, tatăl tău ar fi fost rege, dar cum nici el nu mai este în viață, tronul îți revine ție. Dar fii atent! Regele știe că exiști și că din clipă în clipă vei veni să îți revendici tronul. Pe spatele pergamentului este desenată o hartă care te va conduce pe un drum neștiut de rege. Vei ocoli mult și drumul va fi plin de obstacole, dar vei ajunge în siguranță la castelul din Ținutul Albastru”.
Regele Ținutului Albastru… se gândi Gligory. Ce titlu!
Imediat, Gligory începu pregătirea pentru marea aventură ce-l aștepta. Ca să fie sigur că are tot ce îi trebuie, începu să își strângă cele necesare: apă în ulcioare de lut, turte de ovăz, carne uscată, merișoare, sabia și pumnalele făcute de el, haine călduroase, pelerine căptușite cu blana de vidră, care să îl apere de ploaie. Prietenul său, dragonul pe nume Wilo, avea să îl însoțească în această aventură.
Astfel, băiatul plecă la drum, fără nicio idee despre ceea ce l-ar putea aștepta dincolo de câmpia verde ce înconjura satul. Drumul era lin și traversa o pajiște minunată, cu iarbă înaltă, unde Wilo se bucură de o tăvăleală zdravănă. Gligory nu era îngrijorat deloc. O fi exagerat cel care a scris pergamentul, își spuse el. Dar, în momentul în care își ridică privirea, văzu ce îl așteaptă: în fața lui se afla o pădure întunecată, plină de copaci uscați și triști.
— Ce-o fi locul ăsta? se minună băiatul.
Harta îi arătă că locul se numea Pădurea Melancoliei. Ce nume ciudat, se gândi el și se aventură mai departe. Deși până atunci se simțise în siguranță, un sentiment de neliniște îl cuprinse. Simțea că ceva îl urmărea. Și chiar așa era! În următoarea secundă auzi un trosnet de crengi, apoi pași apropiindu-se și, la urmă, un foșnet din tufișul de lângă el. Curajos, Gligory merse să verifice ce era în tufiș. Se aștepta la o fiară pe care s-ar fi cuvenit să o înfrunte, dar tot ce găsi fu o creatură cu două picioare, copite, coarne și blană. Din poveștile pe care mama lui i le spunea când era mic, își dădu seama că se afla față în față cu un Pan.
— Ce faci aici? îl întrebă Gligory.
— Mă ascund, răspunde timid Panul.
— De cine te ascunzi?
— De Monstrul peșterii, spuse creatura, pronunțându-i numele cu frică.
— Cine este el?
— Monstrul peșterii este gardianul acestei păduri. El lasă pe oricine să intre, dar nu lasă pe nimeni să iasă. Am încercat să trec de el, dar este prea fioros.
— Nicio grijă! Eu te voi ajuta să treci de el și amândoi vom scăpa din Pădurea Melacoliei, îl asigură băiatul. Pe mine mă cheamă Gligory, mai zise, întinzându-i mâna.
— Fergus, se prezentă Panul cu sfială.
Apoi Fergus îl conduse pe Gligory până la marginea pădurii, unde se afla și peștera monstrului. Așa cum îl avertizase creatura, bestia ieși afară și începu să urle.
— Plecaaaaaaaaaați! se auzi răcnetul bestiei și copacii uscați din jur trosniră din toate încheieturile.
— Nici nu ne gândim, răspunse Gligory ferm, scoțându-și sabia și pornind la luptă urmat de Wilo.
Bestia încercă să îl lovească cu ghearele, dar Gligory se mișca rapid, sărind printre copaci ca un spiriduș. Într-un final, Gligory se sui într-un copac, se aruncă deasupra bestiei și o puse la pământ.
— Calea e liberă, dădu el verdictul.
— Mulțumesc, spune Fergus. Ca recompensă pentru ajutorul pe care mi l-ai dat, te voi urma în călătoria ta și te voi ajuta la nevoie.
— Dacă aceasta îți e dorința, ești binevenit! spuse Gligory, strângându-i mâna.
Gligory era mândru de el. Era pe cale să devină rege, tocmai învinsese o bestie cu propriile puteri și își făcuse un nou prieten.
După câteva ore de mers, vorbit și glumit, cei trei prieteni ajunseră aproape de al doilea obstacol de pe hartă.
— Canionul Căderii Infinite trebuie să fie prin apropiere, zise Fergus.
— Cred că l-am găsit, strigă Gligory și le arătă celorlalți ceva ce părea a fi o gaură uriașă în pământ. Cei trei începură să se uite după o cale de a traversa, însă după scurt timp realizară că nu era niciuna.
— Nu am putea zbura pe dragonul tău? întrebă Fergus, mândru de ideea care îi venise.
— Wilo nu poate zbura și cred că am fi prea grei pentru el.
— Dar trebuie să existe o cale, doar nu am bătut atâta drum degeaba până la Canionul Căderii Infiniteeeeee! strigă Fergus, iar ecoul cuvintelor lui răsună din întunecimea hăului.
Deodată, lui Gligory îi veni o idee.
— Dacă tot îi spune Canionul Căderii Infinite, asta nu ar însemna că, dacă sărim, nu vom cădea niciodată?
— Are logică ce spui, aprobă Panul. De ce să nu încercăm?
Astfel, cei trei se apropiară încet de marginea canionului, își luară inima în dinți… și săriră. Odată ce întunericul canionului îi înghiți, se treziră în mod miraculos simțind iarbă moale sub picioare. Se făcuse lumină și toți trei au realizat că reușiseră să treacă pe partea cealaltă a canionului. Râsete de bucurie și ușurare răsunară îndelung. Cuprinși de fericire, cei trei scoaseră iar harta pentru a o verifica.
— Conform hărții, de aici până la castel mai avem de trecut prin Câmpia Ploii, spuse Gligory, entuziasmat de victorie. Ar trebui să ne fie ușor de aici încolo! Am reușit să trecem cu bine de două obstacole dificile, în drumul nostru către Ținutul Albastru. Vom dormi aici la noapte, adăugă băiatul, sorbind cu sete din ulciorul cu apă.
Wilo deja savura turtele de ovăz, iar Fergus strângea lemne pentru foc. Cei trei prieteni au sărbătorit victoria lângă foc, bând ceai cald de merișoare și depănând amintiri haioase, iar dis-de-dimineață au pornit din nou la drum. Câmpia Ploii s-a dovedit a fi ușor de traversat. Deși ploua cu găleata, pelerinele de ploaie, impermeabile datorită blănii de vidră, i-au protejat pe parcursul celor trei zile cât a durat drumul prin câmpie. Obosiți după drumul lung, au ajuns în cele din urmă la poarta palatului. Aici era liniște, nici urmă de soldați care să păzească zidurile sau vreun rege malefic, așa cum scria în pergament. Deodată, porțile s-au deschis și a apărut un om de statură medie, purtând o pelerină neagră din catifea și o coroană și având pe piept aceeași emblemă albastră, precum cavalerul care bătuse la ușa atelierului lui Gligory. Nu era nicio îndoială că el era regele malefic.
— Bine ați venit! spuse el. Vă așteptam! Sper că trimisul meu, cavalerul, ți-a lăsat cu grijă instrucțiunile pentru a ajunge aici!
— Tu ai trimis pergamentul?! se alarmă Gligory.
— Da, eu l-am trimis ca să te pot aduce până la poarta castelului, în caz că vei reuși să treci cu bine de Pădurea Melancoliei, Canionul Căderii Infinite și Câmpia Ploii, și să scap de tine pe veci! strigă regele.
— Asta nu se va întâmpla niciodată! ridică glasul băiatul și își scoase sabia, clocotind de supărare că acest om îl păcălise.
— Deci vrei să ne duelăm? întrebă regele cu trufie. Așa să fie!
Și o luptă intensă începu. Toată lumea se uită mirată să vadă cine va câștiga și cine le va fi rege. Amândoi luptătorii dădeau dovadă de forță, agilitate și perseverență. La un moment dat, Gligory își folosi iuțimea ca de spiriduș pentru a-l învinge pe rege: încercă să-l dezarmeze folosind o figură complicată, dar se întâmplă fix opusul. Regele îl dezarmă, îi aruncă sabia cât colo și-l puse la pământ.
— Predă-te sau mori! spuse regele, cu sabia îndreptată către Gligory.
Toți cei ce priviseră până atunci lupta începură să murmure și să-și dea cu părerea despre ce avea să se întâmple.
— Trebuie să-l ajutam! spuse Fergus. Haide, Wilo!
Acesta încălecă dragonul, care pentru prima oară își deschise aripile și începu să zboare spre Gligory. Panul îi luă sabia regelui și i-o dădu băiatului, care se sui și el pe dragon. Împreună îl luară pe rege și îl duseră departe, departe de castel, într-un ținut unde nu călcase picior de om, de dragon sau de Pan. Gligory era victorios. Venise până aici ca un străin, iar acum era rege! Rege al Ținutului Albastru!
— Trăiască regele! strigă Fergus și toată lumea începu să aplaude în timp ce intrau în castel pentru a-l proclama rege pe adevăratul moștenitor, tânărul Gligory.
Gligory a fost un rege bun, Wilo a învățat să zboare, Fergus, datorită ajutorului oferit prietenului său, a fost proclamat consilier regal, iar regele malefic nu a îndrăznit să mai calce vreodată pe Tărâmul Cuceritorului Tronului.