Fragment scris de Alexandra Chirică (11 ani) la ediția online a atelierului de scriere creativă cu Sînziana Popescu, mai – iunie 2020.
Trăia odată, într-un oraș obișnuit, o fetiță pe nume Jenny. Era foarte fericită acolo, avea mulți prieteni, o școală la care mergea cu drag, un tată și o mamă iubitori, cu toate că de cele mai multe ori tatăl ei nu era acasă. Avea chiar și o prietenă, care se numea Elisa.
Într-un cuvânt, viață ei nici nu putea fi mai bună de atât, dar, într-o zi, Jenny îl auzi pe tatăl ei vorbind la telefon pentru a vinde apartamentul. Când află de acest lucru, Jenny își strânse pumnii și porni încordată ca un arc spre mama ei, ca să o întrebe ce se întâmplă. După ce termină de vorbit la telefon, tatăl ei veni să participe și el la discuție. Mama lui Jenny îi explică fetei că se vor muta într-o altă casă, la țară.
— Jenny, dragă! Trebuie să ne mutăm acolo pentru că avem nevoie de bani, de mulți bani, și pentru ce îți mai dorești tu – surprize, jucării… întări și tatăl ei.
— Dar nu înțeleg, murmură fata. Eu nu vreau nimic în mod deosebit. Vreau doar să stăm în apartamentul ăsta, să rămân la școala pe care o iubesc și să stau cât mai mult cu prietena mea, Elisa. Mama mea biologică ar fi înțeles asta cu siguranță, însă tu, mama, nu pricepi! Dar voi nu aveți slujbe la care munciți și primiți banii pe care îi meritați? întrebă, îmbufnată, Jenny.
— Tatăl tău și-a pierdut slujba și, până când își va găsi alta nouă, ne vom descurca doar cu acea casă de la țară a mătușii Melissa.
Mama lui Jenny încerca să fie calmă, dar nu reușea.
A durat doar două zile pentru ca toate lucrurile din apartament să fie mutate în casa de la țară. Jenny nu era deloc bucuroasă. Nu avea să o mai vadă pe prietenă ei cea mai bună. Mama observă asta, așa că merse la ea și îi spuse că va vorbi cu mama Elisei ca să o lase să vină în vizită.
— Îi voi spune că va fi doar pentru o singură zi, îi explică mama. Va merge cu mașina noastră acum, când vom merge și noi la casa nouă pentru prima oară.
Jenny era extrem de bucuroasă! Într-adevăr, Elisa merse cu ei până la casa mătușii Melisa, dar când cei patru văzură ce fel de clădire se află în față lor… încremeniră de uimire.
— Seamănă cu o cocioabă, spuse tata.
— George! exclamă, exasperată, mama.
— Nu e adevărat! Seamănă mai degrabă cu mai multe cocioabe puse una peste alta și lipite între ele cu lut, zise și Jenny.
— Frumoasă sau nu, ne vom descurcă cu ce avem! interveni iar mama, înțepată, când o văzu și pe Elisa că parcă îi părea rău că-i însoțise.
Cele două prietene merseră cu bagajele lui Jenny până la ușa de la intrare și o deschiseră, dar ușa începu să scârțâie din toate balamalele, iar mânerul de ciocănit, susținut de ușă doar de un cap de leu din alamă, bătu de două ori singur, iar ușa căzu fix înainte ca fetele să poată fugi, lăsând din păcate în urmă lor un mic bagaj. Mama lor le întrebă, uimită, dacă sunt bine, iar tatăl ridică încet ușa care se prăbușise, cu un sunet asurzitor, pentru a lua micul bagaj. Jenny se repezi imediat să-l deschidă. Când aceasta văzu cu groază ce era în pachet, începu să plângă. Zărise un glob de zăpadă care avea în el o poză înfățișând o femeie cu părul lung, șaten. Globul era spart, iar poză era ruptă.
— Tu! E doar vina ta! începu Jenny să țipe la Elisa. Tu ai uitat bagajul acolo!
— Dar… dar eu nu mi-am dat seama că îl uitasem… se bâlbâi Elisa.
— Fetelor, încetați! interveni mama lui Jenny. Nu e vină nimănui!
— Și tu… îi ei mereu apărarea?! răbufni Jenny, neștiind cum să facă să aibă dreptate.
Văzând însă că nu are nicio șansă, începu iar să plângă. Luă globul sau, mai precis, ceea ce mai rămăsese din el, apoi fugi în noua casă.
— Tu nu aveai de unde să știi. Acolo era singura poză a mamei ei adevărate. Eu sunt mama ei adoptivă, iar mama ei adevărată a murit într-un accident, îi explică Elisei mama lui Jenny, cu un tremurat în glas.
— Ooo! Îmi pare rău! Nu am știut! se scuză Elisa, simțindu-se parcă și mai vinovată.
În camera ei, Jenny privea bucățile de sticlă rămase. Deschise un geamantan gri și scoase de acolo o rolă de scotch. Rupse o bucată și lipi poza mamei ei adevărate. Era atât de furioasă! Nu numai din cauza prietenei ei, ci și din cauza faptului că mama ei „adevărată” murise. Uitându-se pierdută prin încăperea întunecată, Jenny observă un tapet ciudat pe pereți. Era decorat cu niște frunze aurii, de toamnă. Într-un colț, lângă patul ei, văzu și o adâncitură în tapet. Fiindcă patul era ușor, îl dădu la o parte cu grijă. Astfel, descoperi o adâncitură și mai mare, așa că, de curiozitate, decoji puțin tapetul. Dintr-odată, prin mica crăpătură se ivi o lumină atât de puternică, încât aproape că o orbi pe Jenny. Fata rămase cu gura căscată. Coborî imediat, o luă pe Elisa de braț și fugiră amândouă în camera lui Jenny.
— Presupun că vrei să îți ceri scuze?
— Da. Îmi pare foarte rău! Nu știu ce m-a apucat, dar eram furioasă mai mult pe mama mea adevărată că ne-a părăsit…
— Da… Nu e nimic… Și eu am greșit…
— Stai puțin! o întrerupse Jenny, precipitat. Vreau să îți arăt ceva…
Jenny îi arătă Elisei o crăpătură din care ieșea acum o lumină violet.
— Ce e asta? Este o farsă?
— Ce? Nu!
— Atunci haide să îi chemăm pe părinții tăi să rezolve „problema”.
— Glumești?! pufni Jenny. Vor vinde casa asta numaidecât, spunând că e o casă din care iese lumină violet! Nu vreau să ne mutăm iar!
Jenny se apropie de ruptură și trase tot tapetul din locul acela. Atunci, lumina ieși din toată acea ruptură afară, strălucind atât de intens, încât fetele își acoperiră ochii, apoi lumina deveni verde și se auzi o voce:
Profeția tu, dragă Jenny să o împlinești,
și Focul Verde tu să îl găsești.
Prin lumea noastră vei păși și creaturi magice vei întâlni.
Dacă ai curaj și vei voi să te încumeți tu la drum, să știi,
forțe malefice pândesc, să nu uiți să te păzești.
Dacă până la luna plină nu reușești, atunci lumea magică, dar și cea a oamenilor, nu o s-o revezi, înghețând toată ai să o vezi.
Auzind acestea, Jenny se lăsă în jos pentru a se strecura în crăpătură, dar Elisa o opri.
— Stai! Unde crezi că te duci! Poate este o capcană!
— Dar dacă nu este?!
Fetele intrară în gaură și se treziră într-un loc nemaipomenit! Erau într-o pădure cu copaci superb colorați, iar iarba era atât de verde, încât ziceai că nu era adevărată. Gaura prin care ieșiseră, care se deschisese acum într-un trunchi de copac, dispăruse ca prin farmec.
— Unde a dispărut intrarea?! strigă Elisa, speriată.
— Ce loc frumos! spuse, fermecată, Jenny.
— Bine ați venit pe tărâmul nostru! zise o femeie cu părul alb și lung. Eu sunt regina acestui tărâm. După cum cred că ai auzit și în ghicitoare, Jenny, tu trebuie să găsești Focul Verde, deoarece doar tu îl poți controla.
— Dar de unde îmi știți numele? întrebă curioasă și Jenny.
— Profeția ne-a spus cum te numești.
— Dar mai sunt multe alte fete cu acest nume… adăugă Elisa, nedumerită.
— Da, dar văd în ochii lui Jenny că ea e „aleasa”. Acum, trebuie să vă duceți să luați Focul Verde până când va fi lună plină. Aveți la dispoziție aproximativ două zile. Dacă nu îl luați până atunci, lumea noastră, dar și a voastră vor îngheța. Nu aveți mult timp!
— De unde să începem căutarea? întrebă Jenny, hotărâtă.
— Stai, ce? zise și Elisa. Doar ce o cunoaștem pe regină și tu vrei să pleci într-o aventură după nu știu ce foc?
— Dacă nu faceți asta, eu nu vă voi putea ajută să ajungeți acasă, din păcate, zise regina, tristă.
— Vezi? Trebuie să o facem! Dacă nu, atunci toți vom îngheța, o îndemnă și Jenny.
Neavând ce zice, Elisa nu mai protestă, deși îi era foarte frică.
— Puteți începe de oriunde. Începând din această clipă eu nu vă voi mai putea ajută.
Apoi, zicând acestea, regina dispăru.
— Haide să traversăm pădurea, sugeră Jenny.
Pădurea era deasă și, chiar dacă era colorată, fetelor le era cam frică. După două ore bune de mers, toate frunzele colorate ale copacilor deveniră verzi, ca în lumea din care veneau ele. În pădure se făcea tot mai întuneric și mai frig, iar de pretutindeni se auzeau fel de fel de sunete ciudate. Dintr-odată, din frunzișuri, se auzi un sâsâit ca de șarpe. Dintr-un tufiș ieșiră trei șerpi verzi lungi, precum cea mai lungă sfoară. Fetele nu mai avură timp să strige după ajutor, pentru că alți șerpi veniră spre cei trei și se adunară lângă un copac. Jenny așteptă puțin, dar când văzu că nu se întâmplă nimic, înaintă câțiva pași și, exact în acel moment, de după copac apăru un bărbat foarte înalt. Era gârbovit și nu i se vedea fața, deoarece o mantie neagră i-o acoperea aproape în întregime, în mod misterios.
Jenny se sperie și fugi la Eliza. Fetele se ghemuiră lângă tufișul de unde apăruseră șerpii. Ceva se vedea clar la bărbat: din spate îi atârna o uriașă coadă de șarpe, care aluneca încet pe pământ.
— Eu sssunt Calcedin. Ssstați linișșștite, nu vă vreau răul. Voiam doar sssă vă avertizez de o primejdie care va apărea doar când veți ajunge la Focul Verde. Eu sssunt un umil ssslujitor al regelui. Mă va omorî dacă va afla că v-am prevenit. Regele vă pregătește o cursssă: vrea sssă vă ucidă și sssă fure Focul Verde, pentru că acesssta are are puteri nemărginite.
— Vă mulțumim că ne-ați avertizat, vorbi Elisa. Vom avea mare grijă! Dar acum trebuie să plecăm, deoarece nu avem prea mult timp, nu-i așa, Jenny?
— Da… Vă mulțumim! zise și Jenny, cu jumătate de gură. La revedere!
În acea clipă, Calcedin dispăru într-un nor de praf violet.
— Este cam dubios cum a apărut așa, dintr-odată, spuse Jenny. Nu crezi?
— Eu cred că voia doar să ne avertizeze, răspunse Elisa.
Merseră atunci prin pădure, și merseră până ajunseră într-o poiană scăldată de lumina soarelui. Brusc, se auzi un răget. Fetele îl auziră foarte clar, așa că fugiră cu curaj spre locul din care răsunase. Apoi se mai auzi încă unul. Când cele două prietene se apropiară de locul cu pricina, văzură o mulțime de cuști de metal înșirate de-a lungul superbelor dealuri. În cuști se zbăteau uriași dragoni multicolori cu aripi gigantice. Exista doar una în care se afla un dragon mai mic, probabil un pui. Era colorat în albastru, iar aripile și burtica îi erau bleu. Lângă cuști se găseau și mici gardieni ce păreau a fi spiriduși. Toți gardienii purtau la brâu sulițe de metal ce sclipeau în lumina soarelui.
Fetelor le atrăsese atenția ultima cușcă, una care era aurită și care avea fiecare colț decorat cu modele florale încrustate în diamante. În ea se afla un dragon mai mare decât ceilalți. Era roșu și scuipa flăcări uriașe, încercând să evadeze.
— Cred că dragonul roșu e șeful clanului, spuse Jenny.
— Deci nu am vedenii?… murmură Elisa.
— Tu salvezi dragonul roșu, în timp ce eu distrag gardienii. Când vezi că ei fug, te duci să îi salvezi.
— Ce?! murmură îngrozită Elisa, dar Jenny nu o mai auzea, fiindcă deja se îndepărtase.
— Hei! Am văzut un dragon după dealul acela! le strigă Jenny gărzilor.
Apoi, când văzu că doar un gardian o ascultă, adăugă:
— Dar stai așa! Uau! Este un dragon uriaș! E atât de mare, încât nici nu există vreo cușcă pe măsură lui, mai zise ea. Trebuie să vină toți gardienii, altfel mă tem pentru soarta ta, spiridușule!
Când auziră acestea, gărzile își spuseră că spiridușul conducător se va bucura de așa o captură, apoi porniră toți spre dealul indicat de Jenny. Între timp, fetele eliberară toți dragonii și, desigur, și pe conducătorul acestora. Unii era închiși în cuști din alamă, alții din metal, fier, cupru sau oțel. Toți dragonii eliberați zburară fericiți și liberi, iar căpetenia acestora le mulțumi celor două prietene și le dădu o goarnă pentru a le răsplăti bunătatea.
— Aceasta nu este o goarnă obișnuită, îi explică el lui Jenny, ci este una fermecată. Sufli în ea o dată, iar noi îți vom veni în ajutor.
— Mulțumim!
Apoi și dragonul șef își luă și el zborul, mormăind ceva că dragonul rămas nu era din clanul lor. Într-adevăr, dragonul pui rămăsese în urmă și le întrebă pe fete unde se duc. Ele îi spuseră că Jenny căuta Focul Verde și că ea este „cea din profeție”.
— Oooo! Pot veni și eu cu voi? le rugă micul dragon albastru.
— Desigur! încuviință Jenny.
— Eu zic că ar trebui să facem un popas, fiindcă soarele aproape a apus. Trebuie să și dormim, oftă Elisa.
— Adevărat, răspunse Jenny. Ar cam trebui, fiindcă mâine este ultima zi în care mai putem găsi Focul Verde, așa că trebuie să fim toți odihniți.
— Știu eu un loc în care am putea dormi, zise fericit dragonul. Dar, mai întâi, să plecăm de aici până nu se întorc gardienii.
Așa că merseră până ajunseră într-un mic luminiș din pădure. Pentru că se înserase de tot, se cuibăriră în iarbă și dormiră câteva ore bune. Apoi, în zori, pe când nici măcar păsările nu apucaseră să-și cânte trilurile, vocea lui Jenny răsună cu putere, cât să o audă tovarășii de drum:
— Haideți! Nu avem timp de pierdut!
În acel moment, Elisa și puiul de dragon se treziră numaidecât. Aveau acum să meargă mai repede decât ieri. Merseră prin pădure mult timp și întâlniră fel de fel de animale. Unele cu aripi, altele foarte mici. Văzură și zâne, spre marea uimire a lui Jenny, și observară un pârâiaș limpede de unde băură apă. Acum ieșiră din pădure. În față lor se întindea un zid uriaș, lipit de un alt zid, și tot așa. Zidurile alcătuiau un labirint uriaș. Prea lat pentru a-l ocoli și prea lung pentru a zbura peste el cu puiul de dragon. Cei trei propuseră să se despartă pentru a descoperi ieșirea cât mai repede. Elisa urma să meargă cu dragonul, iar Jenny singură.
Zidurile labirintului erau alcătuite din multe pietre puse una peste alta și întărite cu un ciment ciudat, negru. Erau înfiorătoare și păreau să zacă acolo de prea multă vreme. De regulă, pe zidurile de o vechime atât de mare te așteptai să vezi mușchi ori iederă, însă pe aceste ziduri nu se vedea nimic în afară de ciment negru și de pietre. Jenny o luă la dreapta, apoi la stânga și iar la dreapta, până ajunse într-o fundătură. O luă la stânga, apoi iar la stânga. Fundătură. Merse la dreapta și iar la dreapta, apoi la stânga. O fundătură din nou. Părea că orice combinație încerca tot o fundătură întâlnea. Nu prea știa ce să mai facă, mai ales că nici nu mai avea așa de multă răbdare. Nu știa nici ce făceau Elisa și micul dragon. Se mai afundă puțin în labirint. Din când în când, mai punea mâna pe zidurile lui, care erau extrem de reci. Mai merse puțin și o lua la stânga. Fundătură. Jenny era sigură că dacă o va lua acum la dreapta, va găsi ieșirea. O luă la dreapta, fundătură. I se păru tare enervant să nu găsească ieșirea, deși încercase mai toate variantele posibile! Stătu puțin pe gânduri și, suspinând, o luă încet la stânga. Spre marea ei surprindere, fu direcția cea bună. Era fericită, dar și exasperată că nu găsise imediat ieșirea la stânga. Dar, când să meargă înainte, îi atrase atenția o scoică pe cărarea din dreapta. Gândindu-se puțin și șovăind, se duse la scoică și o luă în palmă. Era sidefată și albă. Găsi una mai departe, pe aceeași cărare. Apoi încă una îi sclipi în fața ochilor…
Încet, încet Jenny își dădu seama că acesta era drumul corect pentru a ieși din labirint, așa că luă urma scoicilor. Unele erau în formă de cochilie, altele spiralate. Începu să fugă atunci când simți că e aproape de ieșire. Și în fuga ei observă, pentru un scurt moment, un șarpe verde pe zid. Însă, când se opri să verifice, acesta dispăruse. Cercetă atent împrejmuirile, dar nu văzu nimic altceva ieșit din comun, așa că se hotărî să alerge, în continuare, spre ieșire.
Într-un sfârșit, ajunse la ieșirea labirintului, unde se aflau micul dragon și Elisa.
— Văd că ai urmărit scoicile, zise Elisa, arătând spre cărarea de scoici.
— Dar de unde sunt? întrebă Jenny.
În acel moment, din marea de lângă labirint, se ridicară trei femei. Una cu părul roșu, alta cu unul blond și una cu părul șaten.
— Sunt sirene! spuse uimită Jenny.
— Așa este. Ele mi-au dat scoicile, pentru a-mi arată drumul, zise și Elisa.
Într-adevăr, femeile acelea erau sirene. În apa sclipitoare li se zăreau și cozile – roz, mov și verde.
— În cazul ăsta… Mulțumesc!
Sirenele dispărură în valurile înspumate, iar cei trei prieteni își continuară drumul pe nisipul alb al plajei. Era foarte cald, deși soarele se ascunsese între nori. Dintr-odată, deveni atât de cald, încât nici nu mai puteai suporta. Nisipul, până nu demult ud, începuse acum să aducă a praf și să se învârtă în spirale. Fără ca fetele și dragonul să își dea seama, marea dispăruse. Nu mai era nici urmă de vreun firicel mic de apă. Ajunseră cu toții în deșert, motiv pentru care și era atât de cald. Dune bej și mari de nisip se întindeau în fața lor. Toate păreau că tremură de la căldură. Jenny observă puțin mai încolo o siluetă cu părul șaten și lung. Oare era chiar mama ei adevărată?
Jenny alergă uimită spre siluetă în timp ce Elisa fugea și ea pentru a o avertiza.
— Stai! țipă Elisa.
— Este doar fata Mogana! strigă și dragonul.
Dar în zadar o strigau pe Jenny, pentru că ea nu-i mai auzea. Fugea cât o țineau picioarele, strigând-o pe mama ei. Aproape că ajunsese la ea, dar femeia își schimbă imediat poziția. Jenny privi nedumerită în jur. Acum o vedea pe mama ei undeva în spate, cam la aceeași lungime ca și data trecută.
— Vezi, Jenny?! Nu este adevărată! insistă Elisa.
Însă Jenny era sigură că silueta era mama ei cea adevărată, așa că alergă mai departe. Ajunse fix lângă ea și o îmbrățișă, dar, în loc să o atingă, femeia dispăru și Jenny căzu în nisip. Se ridică și stătu o vreme în genunchi plângând, în timp ce Elisa îi povesti dragonului despre mama adevărată a lui Jenny. Apoi Elisa se duse la Jenny, îi puse o mână pe umăr și îi zise cu blândețe:
— Nu fi supărată. Trebuie să ne continuăm aventura. Din momentul acesta mai avem doar jumătate de zi.
Dintr-odată, pe cer se văzură mai mulți dragoni albaștri.
— Este familia mea! spuse puiul de dragon. Mulțumesc că m-ați lăsat să vin și eu cu voi în căutarea Focului Verde, dar acum aș vrea să mă întorc la familia mea. La revedere!
— La revedere! spuseră și fetele în cor.
Puiul de dragon se îndreptă spre mama lui și zburară împreună, iar fetele merseră prin deșertul înșelător până ajunseră la o prăpastie. Prăpastia era adâncă, dar nu foarte lată și avea niște scări abrupte. Deci fetele puteau traversa fără frică ce se afla în fața lor.
Lângă scări, acoperită de o piatră, era o bucată de hârtie veche. Elisa dădu piatra la o parte, descoperind hârtia. Cele două observară că pe hârtie nu scria nimic. Apoi, pe neașteptate, bucata de hârtie deveni turcoaz în mâinile Elisei. Uimită, Jenny luă hârtia și văzu că aceasta devenise mov între degetele ei. Apoi cele două fete luară amândouă în mâini bucata de hârtie colorată, iar pe aceasta apăru o hartă care le arătă unde anume se afla Focul Verde. Nu mai încăpea nicio îndoială: hârtia era fermecată și reacționa la sentimentele sincere ale fetelor!
— Harta asta sigur e lăsată de regina ținutului pentru noi, zise Jenny.
— Dar a zis că nu ne va mai putea ajută când vom începe căutarea, adăugă și Elisa.
— Poate că a lăsat-o înainte să începem…
Tot lângă scări văzură și un indicator care avea scris pe el: „Canionul Fricii! Interzis!”. Fetele se consultară puțin atunci când văzură că e „interzis”.
— Ce nume ciudat, șopti Elisa. Canionul Fricii…
— Poate e un nume ca… „Stradă salcâmilor”, pe care nu vezi niciun salcâm. Acolo locuiește bunica mea, îi explică Jenny, deci știu despre ce vorbesc. Cred că e la fel și cu „Canionul Fricii”, poate fi doar un nume menit să ne sperie. Hai să mergem!
Cele două prietene coborâră rânduri de scări și iar scări, până ce lumina fu atât de slabă, încât nu mai puteai vedea pe unde calci, chit că aveai să cazi în prăpastie sau să te împiedici.
— Uite! Un fluture bioluminescent! spuse Elisa. Într-adevăr, era un fluture foarte mare care lumina în canion. Avea niște aripi imense! Însă, cât ai clipi, fluturele se transformă într-un păianjen negru și păros. Avea opt ochi roșii și opt perechi de picioare lungi. Elisa începu să țipe, fiindcă ce o înfricoșa pe ea cel mai tare erau chiar păianjenii. Aveau prea multe picioare și prea mult păr pentru gustul ei, iar din gură li se ițeau vreo doi clești negri, care puneau capac la toate. Închise ochii. Apoi, când îi deschise iar, păianjenul nu mai era, ci doar minunatul fluture.
— De asta se numește Canionul Fricii! începu să strige Elisa înspăimântată. Fluturele ăla… El e cel care s-a transformat în păianjen! Se transformă în cea mai mare frică a ta! Nu trebuia să intrăm! De asta scria „interzis”!
— Of! Elisa! zise Jenny plictisită. Era doar un păianjen… mai mare. Mult mai mare decât cei adevărați, presupun, dar sigur nu era unul real. Și fluturele e doar unul obișnuit. Gândește-te puțin: dacă ar fi fost adevărat ce ziceai, atunci am fi văzut și frica mea cea mai mare, dar…
Jenny nu mai apucă să-și termine frază că fluturele se transformă într-o casă mare, care arăta fix ca dărăpănătura mătușii Melissa. Scria „vândută” pe ea. Jenny se făcu albă la față.
— Vezi, ce ți-am zis?! izbucni Elisa, triumfătoare. Dar ție îți este frică de o casă vândută? Aaa! Este casa cea nouă, nu?
— Îmi este frică să nu fie vândută și asta fix ca apartamentul nostru. Adică… e urâtă, dar nu mai vreau să ne mai mutăm. Și așa îmi e teamă că noua școală nu îmi va plăcea.
Jenny se gândi că dacă își va imagina ceva frumos, casa va dispărea la fel de repede cum apăruse. Floare la ureche! Își imagină un curcubeu și casa dispăru brusc, exact cum credea ea că se va întâmpla. Văzând asta, Elisa își imagină înapoi un păianjen, apoi se gândi la o scară lungă, până la ieșirea din canion, iar aceasta înlocui rapid înfricoșătorul păianjen. Fluturele bioluminescent păru nervos și dispăru, sfărâmându-se. O bucată mică din aripa lui căzu pe rochia lui Jenny, fără ca ea să observe, în timp ce fetele urcau pe scară.
Scara pe care Elisa și-o imaginase era din cristal. Jenny îi mulțumi Elsei pentru ajutor și își ceru scuze că nu o crezuse. Cele două prietene ieșiră ușor din canion.
— Acum știm de ce se numește „Canionul Fricii”, zise Elisa zâmbind.
Mai merseră puțin și descoperiră ceva ce semăna cu un portal imens ce părea că le înghite. Era colorat în mov, verde și albastru. Fetele se întrebară, cercetându-l, cam ce ar putea fi. Pe neașteptate, un vânt tăios și rece le împinse pe amândouă în portal.
Acum se aflau într-un loc și mai ciudat decât cel pe care tocmai îi cutreieraseră. Aici era frig, iar zăpada îți ajungea până la genunchi. Dintr-un motiv ciudat, în noul tărâm era iarnă. La ele acasă era vara, așa că fetele purtau rochii colorate. Dar iată că din deșertul încins ajunseseră într-un loc în care, dacă turnai apă pe jos, aceasta îngheța în două secunde. Fetele căutară din priviri portalul, dar acesta dispăruse. În schimb, văzură o plăcuță agățată de ușa unei căsuțe. Pe aceasta scria: „Mg. de familie”.
— „Mg. de familie”? Iar un nume ciudat? zise Elisa.
— Haide să aflăm ce înseamnă, spuse Jenny.
În fața ușii era un mic covor roșu pe care scria: „Abracadabra! Bun-venit!”. Deși cuvântul „Abracadabra” era cam lung, tot încăpea undeva pitit pe covor, iar pe ușă se vedea scris cu litere de mână: Pentru ca ușa să se deschidă, rostiți „Sesam, deschide-te!”. Jenny crezu că este o glumă și încercă ușa, dar, după ce văzu că nu se deschidea, spuse „Sesam, deschide-te!” și ușa se dădu în lături. Intrară într-o încăpere întunecată, dar luminată foarte slab de o lumina violet care venea dinspre un ceaun. În el fierbea tot ceva mov. Mai era și un dulap cu rafturi pline de borcane și sticle cu compoziții ciudate. La o masă stătea așezat un bătrân înalt cu o barbă lungă și albă. Era îmbrăcat într-un halat albastru cu stele galbene, iar pe cap purta o pălărie țuguiată, ca de vrăjitor.
Când le văzu intrând, nu se miră prea tare, dar le întrebă de ce aveau nevoie.
— Noi ne întrebăm ce înseamnă „Mg. de familie”, zise Jenny.
— Nu sunteți de prin părțile acestea, nu-i așa?
— Cred că am ajuns pe acest tărâm din greșeală, răspunse Jenny. Am văzut un portal și am căzut amândouă în el. Acum ne-am trezit aici…
— Ei, atunci vă aflați în locul potrivit, zise bătrânul, făcând fericit o piruetă. Eu sunt un vrăjitor! Iar „Mg. de familie” înseamnă „Magician de familie”. Știți voi, este ca atunci când ai un medic de familie. Eu sunt cam la fel. Tratez blesteme și vrăji, iar voi ați ajuns pe Tărâmul Ningelin. Dacă doriți, vă pot ajuta să faceți un portal pentru a ajunge înapoi, în lumea voastră, dar va trebui să îl facem repede, deoarece doamna Calcedin are și ea o programare.
— Stai! Doamna Calcedin?!
Cele două fete își aduseseră aminte că întâlniseră o ființă pe nume Calcedin.
— Din întâmplare are și un soț? zise Eliza.
— Da, are. Tocmai asta e problema ei. Soțul ei a dispărut și vrea să o ajut să îl găsească, spuse, îngrijorat, magicianul.
— Dar noi l-am văzut pe Calcedin! spuse Jenny. Și nu, nu putem aștepta. Noi trebuie să găsim Focul Verde până la apus.
— Nu vă faceți griji! Timpul trece altfel aici. Aveți cât timp doriți, spuse magicianul.
— Dacă e așa, vorbi Elisa, atunci eu pot să merg la doamna Calcedin ca să-i spun că noi știm unde se află soțul ei, iar tu, Jenny, poți să îl ajuți pe magician să construiască portalul.
— Așa vom face! O vom duce pe doamna Calcedin la soțul ei când vom merge și noi înapoi!
Elisa deschise ușa pentru a pleca, dar, dintr-odată, un vânt năprasnic, urmat de o ninsoare strașnică învăluiră odaia, deranjând poțiunile de pe rafturi. O sticluță cu un conținut gri, probabil cenușă, căzu de pe raftul ei și se făcu zob, lăsând cenușa să se scurgă printr-o mică crăpătură din podea. Cioburile de sticlă se împrăștiară și ele peste tot.
— Ne trebuia cenușa pentru a deschide portalul, oftă magicianul. Jenny, trebuie să te duci să aduci altă cenușă de la pasărea Phoenix, dar și niște ciuperci curcubeu!
Jenny rămase uimită. Să ia cenușă de la pasărea Pheonix? Și ce mai erau și ciupercile curcubeu?
Elisa primi un palton de la magician. Era pufos, dar și greu în același timp. De data asta deschise ușa cu grijă și ieși afară. Îi era foarte frig, chiar și cu haina aceea groasă, care mai mult o încurca. Scările înghețaseră, sclipind în lumina lunii, care se înfățișa acum pe cer. Păși cu grijă pe prima treaptă, dar sandalele îi alunecară și căzu. Se ridică încet și merse în continuare. Casa magicianului se afla pe o stradă lungă, mărginită de căsuțe înghesuite care aveau un petic de grădină în față. Tărâmul acesta semăna destul de mult cu lumea oamenilor. Diferențele erau date însă chiar de oamenii care trăiau pe acolo. Toți păreau magicieni!
Felinarele se aprinseseră luminând acum copacii cu toate crengile încărcate de zăpadă. Strada se oprea în fața unei case cu pereții galbeni. La ferestrele ei se puteau vedea câteva ghivece cu flori roz, ce ședeau pe pervaz, la căldură. Casa aceasta avea și ea niște scări ca ale magicianului și un covoraș bej. Pe ușa casei se vedea scris „Doamna Calcedin”. Elisa bătu de trei ori în ușă. Dură ceva, dar în final ușa se deschise parțial, oprită doar de un lanț cu care era legată de peretele interior. De după ea se iți cu frică un cap cu plete lungi, probabil doamna Calcedin. Elisa începu să vorbească.
— Eu sunt Elisa, se prezentă ea. Știu unde se află soțul dumneavoastră și aș vrea să va duc la el.
— De unde știi de soțul meu? zise bănuitoare doamna Calcedin.
Atunci, Elisa începu să îi povestească doamnei de unde îl știa și că era în viață. Auzind acestea, doamna Calcedin deschise larg ușa și se prezentă.
— Mă numesc Maraba, Calcedin Maraba. Intră, intră!
Elisa intră. Casa era una foarte mică, cu pereți subțiri, multe tablouri și cești de ceai. Maraba avea și ea o coadă de șarpe lungă și verde.
Între timp, Jenny plecase în căutarea cenușii de Phoenix. Ieși din oraș și ajunse la un munte extrem de înalt. Vârful acestuia se pierdea între nori pufoși ca de vată de zahăr, roz și oranj, deoarece încet, încet răsărea soarele. Pe un vârf mai mic din apropiere se vedea un foc uriaș și roșu cu niște aripi. Trebuia să fie Phoenixul. Deși vârful acesta era mai jos decât cel din nori, tot era foarte sus pentru ea.
„Trebuie să mă cațăr până acolo” își zise Jenny în sinea ei „Altfel nu putem face portalul”. Nu avea vreo coardă pentru a o ține dacă ar fi căzut. O secundă de neatenție și ar fi murit, iar soarta întregii lumi ar fi fost pecetluită. Desigur, nu își permitea să greșească în niciun fel. Însă nici nu putea să se urce așa, pur și simplu. Se uită în jur după o liană din pădurea apropiată. Găsi una, așa că o înnodă bine în jurul mijlocului. La capătul lianei făcu un cerc și îl înnodă și pe acesta. Apoi aruncă capătul lianei cât putu ea de sus, iar aceasta se prinse de o stâncă de lângă Phoenix. Jenny păru mulțumită de ce reușise și încercă să se cațăre punând câte un picior pe o piatră mai zdravănă. Ajunsă la jumătatea drumului, se uită în sus pentru a vedea cât mai are, dar, în loc să vadă stânca de care era legată liana, văzu un bărbat cu o mantie bleumarin care îi acoperea fața și trupul.
Jenny îl privi nedumerită. Cum ajunsese acolo? O aștepta cumva? Cine era? Dintr-odată i se păru că vede un șarpe care încerca să muște liana, apoi nu îl mai văzu. Fusese același șarpe din labirint. Jenny nu apucă să își termine gândurile, că bărbatul dispăru și el la fel ca șarpele. Acum, liana era ruptă și mai atârna doar de brâul lui Jenny. Se uită speriată în jos. Cum urca acum? Putea să cadă în orice moment! Totuși, hotărî să continue. Se împinse cu putere în picioare și puse o mână pe o piatră și tot așa. Cu greu, dar cu încredere, ajunse la Phoenix. Era uriaș! Atât de mare, încât putea duce doi oameni în spate. Penajul era colorat în roșu, oranj, galben și portocaliu. Avea ciocul mic, dar niște aripi imense de foc. Stătea pe un morman de cenușă. Jenny întrebă pasărea dacă putea lua puțină cenușă. Drept răspuns, pasărea dădu ușor din cap în semn că da. Deși Jenny era de-a dreptul uimită cum pasărea a înțeles ce voia să spună, luă puțină cenușă în palmă, dar atunci își aminti și de dragonul care le înțelegea pe ea și pe Elisa. Brusc, lui Jenny i se făcu dor de tovarășul lor de drum care plecase, dar se gândi că îi era mai bine cu mama lui, acum. Înghesui cenușa într-un borcan și vru să plece. Se uită în jos cu groază. Erau cam 50 de metri până la sol. Jenny nu se putea abține să nu se gândească la căderea ei dacă nu era atentă. Phoenixul se uită înspre fată și făcu o mișcare tacticoasă din spate. Voia ca Jenny să i se urce în cârcă.
— Mă poți duce până jos? se minună Jenny.
Pasărea dădu din cap. Atunci, fata se urcă cu grijă în spinarea creaturii. Fără ca Phoenixul să stea pe gânduri, își luă avânt și zbură cu o putere imensă. Bătea din aripi ca și cum ar fi făcut-o pentru ultima oară, de parcă se străduia enorm! Jenny se gândi că poate era ea prea grea, însă privind mai atent pasărea, văzu că aceasta era de mărimea a doi oameni. Deci chiar atât de tare zbura ea! Pasărea făcu o buclă pentru a o distra pe Jenny, apoi începu să zboare atât de repede încât biciuia aerul! Părea că era stăpână lui! După mai multe bucle și minute, pasărea ateriză în pădure, deoarece Jeny trebuia să găsească ultimul ingredient: ciupercile curcubeu.
Jenny îi mulțumi Phoenixului și se îndepărtă în timp ce pasărea zbura spre cuibul ei. Apoi fata se uită prin pădure, încercând să își imagineze cum arătau ciupercile curcubeu. În jurul ei erau o sumedenie de ciuperci, unele lungi, altele cu buline. Zări și o ciupercă cu un curcubeu pe ea, dar în loc să aibă mov la sfârșit, avea roz. Jenny smulse ciuperca curcubeu și înaintă spre casa magicianului.
Ajunsă acolo, observă că Elisa și Maraba ajunseseră înaintea ei. Elisa îi povesti ce aflase de la Maraba, inclusiv numele ei. Maraba și Elisa se duseră în grădina doamnei Calcedin, unde Maraba îi arătă niște trandafiri albi.
— Aceștia sunt ultimul cadou de la soțul meu… zise Maraba. Apoi… a dispărut. A fost un război cumplit adus de regele ținutului!
— Nu vă faceți griji! spuse, hotărâtă, Elisa. Îl vom găsi!…
P. S. Aventura lui Jenny pe tărâmul magic continuă alături de noi prieteni și de noi întâmplări neașteptate, pentru a salva tărâmul oamenilor și pe cel al magiei. Însă nu numai Jenny își dorește Focul Verde… Oare va reuși să ajungă ea prima la el? Vom afla în curând!