Povestire scrisă de Dimitra Ianc (11 ani) la ediția online a atelierului de scriere creativă cu Laura Pamfiloiu, august – septembrie 2020.
Când m-am trezit, am dat cu capul de ceva tare. Era o sticlă groasă mare, probabil o sticlă de ciupong.
Pentru că de multă vreme plutesc sticle prin ocean, eu și frații mei am învățat să le deosebim și le-am dat câte un nume. Sticlele fără urme sau miros sunt desigur, sticle cu apă. Nu pot înțelege oamenii: De ce se chinuie atâta să pună apa în sticle, când pot să bea direct din ocean, ca noi ceilalți?
Mai există sticlele de rabun, care au urme lipicioase și dulci și sticlele cu un miros puternic și amețitor, care sunt sticlele de ciupong.
Sticla pe care am găsit-o eu era prea grea să o iau singur, așa că l-am chemat pe prietenul meu, Boti. Când acesta a vrut s-o ia, a deschis-o din greșeală cu brațele lui lungi, iar dinăuntru a căzut o foaie veche, jerpelită. Eu nu știu încă să citesc, dar l-am rugat pe Boti să o facă. Boti este o caracatiță foarte distinsă și are niște obiceiuri omenești destul de enervante. Știți ce mi-a spus? Că trebuie să se ducă acasă să-și aducă ochelarii de citit, pentru că nu îi are la el decât pe cei de distanță! M-am enervat pe el și m-am dus la bunicul, să-mi spună el ce scrie. Și ghiciți ce scria în mesaj!
Dragă cititorule,
Credeai că vei găsi o hartă a unei comori, nu? Ei bine, nu. Acest mesaj a fost scris pe 1 aprilie!
Doamne, ce ciudați și stupizi pot fi oamenii ăștia!