Blog

de Ana Stăncescu

A fost odată ca niciodată un polițist melancolic. Tot ce făcea cât era ziua de lungă era să stea degeaba. Într-o zi, a fost trimis într-o misiune: prima lui misiune era să-l prindă pe șeful traficanților de visuri.

Traficanții de visuri se ocupă cu următorul lucru: ei fabrică visuri, în sensul de țeluri, iar apoi le vând. De exemplu: ție ți-ar plăcea să fii balerin, dar te pricepi la tehnologie și nu ai chef să te chinui pentru că oricum n-ai talent. Așa că îți cumperi visul de balerin și gata, te străduiești foarte mult și lucrezi cu plăcere până reușești.

Polițistul a plecat spre clubul traficanților plictisit și fără niciun pic de chef. Odată ajuns acolo, el s-a ascuns într-un dulap și a început să se gândească la ale lui. Și a stat așa cuprins de gânduri o jumătate de oră, o oră, trei ore, șapte ore, o zi întreagă. Până la urmă a și adormit. A doua zi s-a sculat din cauza larmei pe care o făceau traficanții de visuri. Amintindu-și că era în misiune, și-a luat pușca și a ieșit din ascunzătoare. Trist, le-a spus infractorilor:

— Hei, voi, spuse el aproape plângând. Arătați-mi, vă rog, unde e șeful vostru.

— Bună ziua, dragă domn, au zis ei în cor. Scuzați-ne nepolitețea, dar de unde sunteți?

— Păi, de la secția de poliție.

— Înțelegem. Pe aici, vă rog.

Ei, fără nicio treabă, l-au dus în locul dorit. Nu se temeau de poliție pentru că, de fapt, nu erau răi și erau și nemuritori. Așa că nu aveau cum să-și irosească viața în închisoare. Au ajuns în fața unei uși pe care scria alb pe negru nu intra. Nu-ul din propoziție era însă tăiat. Traficanții de visuri au deschis ușa, iar acolo era Boss. Așa cred că-l chema, cel puțin așa scria pe ecusonul lui. Acesta savura liniștit un ceai.

— Bună ziua, Boss, au zis traficanții. Un domn de la poliție dorește să vă vadă.

— Să vină să ia loc.

Polițistul s-a așezat pe un fotoliu roșu aprins, iar traficanții au plecat.

— Bună ziua, stimate domn polițist, cu ce te pot ajuta?

— Păi, salut, zise polițistul cu o voce sobră de parcă era la o înmormântare. Te arestez! Hai, pune-ți cătușelele astea micuțe! Te duc la închisoare!

— Vai, mă simt flatat! Sigur că vin! De mult mi-am dorit să văd închisoarea.

Și așa, Boss a ajuns destul de fericit la închisoare, iar polițistul pe care-l chema Jake și-a îndeplinit cu brio prima misiune, dar și-a dat și demisia în același timp, pentru că slujba i se părea mult prea complicată. Traficanții de visuri s-au făcut pictori, pentru că ăsta le era visul. E drept, majoritatea picturilor au fost făcute în închisoare. Un lucru impresionant a fost că-n ziua arestării, toată lumea și-a dat demisia de unde lucra. Oamenii au făcut acest lucru pentru că toți cumpăraseră visuri, și, în momentul arestării traficanților, ele și-au pierdut efectul. Fiecare om a sperat că traficanții nu se vor întoarce, dându-și seama că a făcut o mare greșeală schimbându-și talentul. Dar nu au avut noroc.

(povestire scrisă la atelierul de scriere creativă pentru copii cu Adina Rosetti)

de Diana Niculescu

A fost odată o fată care a fost crescută în captivitate. O chema Annie. S-a născut într-un mic orăşel, la marginea ţării, numit “Try-to-escape”. Desigur, era un nume ciudat, dar i se potrivea. Fiind înconjurat de multe gărzi, foarte greu reuşeai să ieşi din el. După al Doilea Război Mondial, Annie a rămas fără tată, apoi mama ei a părăsit-o și ea, pentru că nu reuşea să o crească de una singură.

Annie i-a fost dată unei doamne răutăcioase, pe nume Carla, care a crescut-o în captivitate, deoarece nu avea dreptul de a o păstra – nu anunţase primăria că de acum încolo se va ocupa cu creşterea copiilor părăsiţi de către părinţi. Annie nu a reuşit să vadă nici un pic de lumină naturală. Jaluzelele Carlei nu îi permiteau să vadă lumina zilei, iar în casă erau multe becuri care luminau nespus de bine. Mereu şi-a dorit să vadă lumea de afară, să-şi facă prieteni, dar nu i se permitea. În casă i se dezvoltaseră nişte simţuri prin care reuşise să îşi dea seama pe unde s-ar putea ascunde indiciile şi obiectele cu care se putea ajunge la cheia casei, dar, cum Carla nu-şi dorea că Annie să iasă afară, fetiţa nu ştia ce i s-ar putea întâmpla, așa că a preferat să rămână în casă, văzându-şi de treburile ei de zi cu zi.

Când a împlinit paisprezece ani, Annie a făcut o ieşire secretă prin care reuşea să vadă lumea de afară, fără să treacă de zidurile casei. Era, într-un fel, o ieşire secretă printr-un dulap, care nu stătea lipit de perete. Ea şi-a făcut o găurică prin care să vadă lumea de dincolo de pereţi.

Nişte hoţi şi-au dat seama că acolo locuieşte o fată, deşi Carla nu a fost vreodată căsătorită. Au capturat-o pe Annie şi au ascuns-o într-o cameră, adânc sub pamânt, încât nimeni să nu o găsească. Îşi doreau să o vândă şi să scoată un preţ bun. Au lăsat-o singură în acea cameră şi s-au dus să mai jefuiască alte locuințe.

Hoţii ştiau că nu au voie să vândă copii sub optsprezece ani, aşa că au păstrat-o pe Annie în acea cameră, legată la ochi şi cu cătuşe la mâini. Viaţa a fost grea pentru ea. Annie nu putea să acţioneze în niciun fel, deoarece hoţii o păzeau câte opt ore fiecare. Dar, în cele din urmă, au fost descoperiţi şi arestaţi.

Nimeni nu ştia de ea, aşa că fata a trebuit să găsească o metodă de a ieşi, deoarece viaţa ei depindea de asta. A reuşit să se dezlege la ochi, cu greu, dar a reuşit. Unul dintre hoţi pierduse cheia de la cătuşe în acea cameră, aşa că Annie a scăpat de cătuşele cu care fusese legată timp de patru ani. De asemenea, a trebuit să-şi asculte simţurile dezvoltate în viaţa ei din captivitate pentru a găsi cheia de la cameră, pe care hoții o ascunseseră printr-un sistem anume. A reuşit să iasă din cameră şi să se ducă la poliţie, pentru a spune ce i s-a întâmplat. Poliţiştii i-au spus că avut loc un război şi mama sa a murit, și Carla de asemenea. A fost ajutată de stat pentru a locui undeva. Apoi şi-a trăit viaţa ca un om normal, având un soţ şi doi copii: o fată şi un băiat. De aceea i se spune „Fata Escape”.

(povestire scrisă la atelierul de scriere creativă pentru copii cu Adina Rosetti)

Fata Escape 

de Mara Isvoranu

Capitolul I: Înainte

Viața mea se împarte în „Înainte” și „După”. Mai era fix o săptămână până împlineam 13 ani și totul părea liniștit, ba chiar ușor, aș putea spune. Pe atunci, cele mai mari necazuri ale mele erau învățatul și cu ce să mă îmbrac la școală în ziua următoare. Ce nu aș da să fie din nou așa! În acea sâmbătă dimineață, aerul era ca înghețat, iar eu îmi purtam ghetele, pe atunci noi și curate, și tremuram într-o geacă subțire. Mă îndreptam spre cursul de scriere creativă, la care mă înscrisese mama, și așteptam la semafor în mașină. Asta era viața mea de Dinainte. După, a început nebunia…

Semaforul, care parcă voia să nu își mai schimbe culoarea roșie spre acel verde aprins ce ne lăsa să trecem, stătea ca un paznic al drumurilor. În mașină răsuna de la radio o melodie de-a Beatles-ilor și nimeni nu vorbea. Era una dintre acele dăți când nu ne grăbeam să ajungem, pentru că traficul era lejer. Printre mașini umbla un băiat înalt, cu umeri lăsați și cu trăsături elegante. Îmi plăcea să mă uit la oameni, știind că ei nu se uitau la mine, mereu mi-a plăcut să-i observ pe ceilalți. Dar era ceva diferit cu el; se uita direct la mine, de parcă vedea prin mine, și s-a îndreptat fix spre mașina noastră. Nu mă panicasem, nu aveam de ce, dar când a ajuns chiar lângă geamul meu și încă se uita la mine, am m-am speriat. Am simțit cum mi se desface centura de siguranță și cum, încetul cu încetul, se deschide portiera. M-am uitat disperată la verișoara mea, Sara, care parcă nu observase nimic. Bineînțeles că nu… Băiatul, ce părea a avea 15 ani, nu mai mult, mi-a spus pe un ton morocănos să cobor. Și eu, bineînțeles, asta am și făcut.

Am închis portiera și l-am urmat spre cea mai apropiată stradă. El s-a întors spre mine și mi-a spus:

— Nu mă înțelege greșit, dar a trebuit să te găsesc. Mai ales acum, când aproape ai împlinit 13 ani. Este cea mai importantă fază a vieții unui taumaturg. Știu că sună ciudat, dar trebuie să mă crezi. Vino cu mine! Eu mă uitam la el ca la un nebun de legat. Luasem în considerare varianta de a fugi, dar era ca și cum picioarele mi se contopiseră cu cimentul de pe jos. El a luat tăcerea mea ca pe un da și a spus că o să mă ducă la un Adăpost.

Chiar dacă pare că aveam situația sub control și că eram calmă, nu eram. Credeam că înnebunisem, că îmi pierdusem mințile, ceea ce, într-un final, aproape că am făcut. Și ca și cum o vrajă ar fi fost aruncată asupra mea, chiar l-am crezut pe băiat și l-am urmat. De aici a început partea de După…

Capitolul II: După

Așteptam în stația de metrou când, după o tăcere lungă, el a zis:

— Nu mă așteptam să-ți fie chiar așa de ușor să înțelegi, dar mă bucur că ai făcut-o. Sunt Art, taumaturg de rang 4. Am fost trimis să te aduc la Adăpostul Central. Tu ești Mara, nu? m-a întrebat el, mai mult pentru a fi sigur.

Problema era că eu chiar nu înțelesesem ce mi s-a întâmplat și habar nu aveam ce era acela un taumaturg sau un Adăpost. Așa că asta am și întrebat.

— Oh, deci nu ai înțeles… O să-ți spun direct: „vrăjitorii” chiar există, dar ne numim taumaturgi și trăim în adăposturi sub pământ. Imediat ce a zis aceasta, o garnitură de tren diferită de cele pe care le văzusem până atunci ne-a întâmpinat. Era neagră, în totalitate neagră, cu geamuri fumurii și fără faruri.

— Ei, se pare că acesta e al nostru, spuse Art plin de fericire, urcând în vidul pe șine.

Și, ca prin minune, asta am făcut și eu. Nu mai era nimeni înăuntru, dar trenul era foarte colorat. Tablouri, perne confortabile, mese și ecrane. Ne-am așezat și a fost ca și cum o vrajă pusă asupra mea s-a rupt. Art, văzându-mi fața derutată, mi-a explicat că mi-a făcut o mică vrajă, ca să-l urmez fără probleme. A spus că ar fi fost necesar, mai ales cu mine, dar când l-am întrebat de ce, a replicat că nu are voie să-mi spună încă. Restul drumului am stat cu ochii ațintiți pe o pictură antică ce reprezenta un peisaj de primăvară, ce părea că se mișcă live. Totuși, am fost trezită din contemplare de Art, care mi-a spus că am ajuns. În timp ce ușa trenului se deschidea cu un sunet deranjant spre o altă lume, Art a zis:

— Bun venit în Adăpostul Central sau, dacă vrei, Capitala Subterană a taumaturgilor!

Capitolul III: Misiunea

Art insistase că Adăpostul e în subteran, dar eu vedeam un cer de un albastru mai intens decât cerneala. El mi-a explicat că e vrăjit, că de fapt, deasupra noastră este Eternul București, ce a „găzduit” primul oraș al taumaturgilor de la începutul lumii. Tocmai voiam să-l întreb de ce se află în subteran, când, după colțul unei clădiri mari și impunătoare am dat de o clădire și mai înfricoșătoare.

— Acesta este Palatul. De aici, Împăratul conduce tot Imperiul. Sclipirea din ochii lui era de o intensitate așa mare, încât mi-am dat seama că era foarte emoționat. Pe parcursul drumului, își tot aranjase paltonul negru care îi ajungea până la genunchi și am observat că avea ticul nervos de a-și trece mereu mâna prin părul său un pic mai blond decât al meu.

— Împăratul mi-a spus ca după ce te găsesc să te aduc imediat la El la Palat. Se pare că ești foarte importantă, Mara, mi-a spus el pe un ton șăgalnic.

— Cât timp m-ai căutat? l-am întrebat eu cu o stânjeneală precaută în voce.

— Doar câteva săptămâni. A fost chiar ușor, sincer. O dată, am căutat un copil 6 luni fără încetare, a spus el și cu asta a încheiat discuția, mergând mai departe. Era destul de greu să ții pasul cu el, pentru că avea aproape 1,80.

Ușile palatului erau imense și sculptate din lemn de nuc. Încet, s-au deschis în fața noastră, dezvăluindu-ne un coridor lung, bine iluminat. „Ți-e frică?” m-a întrebat Art, dar nu i-am răspuns. Chiar dacă îl cunoscusem pe tip de câteva ore, voiam să-i arăt că pot mai mult decât să-l însoțesc precum un cățeluș își urmărește stăpânul. Așa că am călcat pragul Palatului și am mers spre camera tronului într-un pas grăbit, cu Art pe urmele mele. Sinceră să fiu, simțeam că mor de frică; fiecare părticică din corp îmi tremura, dar nu am lăsat pe nimeni să observe asta.

Sala tronului era minunată, cu vitralii splendide și covoare roșii. Iar în spatele sălii stătea, pe un tron plin de cristale, Împăratul însuși. Era un om masiv, îmbrăcat într-o pelerină roșie. M-am apropiat de acesta și, neștiind ce altceva să fac, am mers direct la el, fără să fac măcar o reverență, până ce nu mi-a dat Art un cot în coaste.

— Mara! Ce bine că te-am găsit! mi-a spus Împăratul. Oh, am atâtea să-ți spun!

Art se uita la Măria-Sa ca la cea mai importantă persoană întâlnită vreodată. Eu eram doar uimită de cât de bine semăna Art cu Împăratul. Doar dacă… Am uitat repede această idee atunci când Împăratul le-a zis tuturor celor ce păzeau ușile să iasă, lăsându-ne doar pe noi trei.

— Acum, Mara, știu că tot ce ai văzut în ultimele ore nu pare real, dar este. Taumaturgii există de la începutul lumii și vor dăinui până la sfârșitul acesteia, doar dacă nu o să găsim Toiagul primului Împărat. Te întrebi de ce ești tu aici, nu? Am dat din cap aprobator. Află că și tu ești un taumaturg, chiar unul foarte bun, mai ales că vii dintr-o familie cunoscută printre noi. În acel moment am crezut că o să îmi fugă pământul de sub picioare, noroc că m-a prins Art repede de braț. Civilizația noastră s-ar putea să dispară de pe Glob dacă nu avem Toiagul Atotputernic pentru a învinge răscoala unor taumaturgi care vor să se arate lumii, ceea ce este strict interzis. Și chiar dacă eu sunt Împăratul, nici eu nu pot să găsesc Toiagul. Doar un urmaș al primului Împărat poate. Iar acea singură, foarte norocoasă persoană, ești tu. În acel moment fața mea era albă ca varul și simțeam că nu mai pot acumula informații noi. Mersi din nou, Art…

— Mara, ai fi de acord să pleci într-o misiune pentru a găsi Toiagul? Bineînțeles, vor fi pericole mortale, creaturi uitate de lume, dar tu și băiatul meu, Art, o să vă descurcați, nu-i așa? Art m-a înghiontit din nou, ca o avertizare; că doar nu îi puteam spune nu Împăratului.

— Da, Domnule Împărat, aș fi onorată.

Și astfel am început împreună cuArt cea mai grea misiune de pe Pământ (și de sub acesta).

(povestire scrisă la atelierul de scriere creativă pentru copii cu Adina Rosetti)

de Alexandru Patrinichi

„Viitorul nu este întotdeauna roz. Războiul nuclear va distruge lumea! Dar TU şi cu familia ta puteţi supravieţui acestui cumplit conflict nuclear! Înscrieți-vă acum într-unul din buncărele VaultTec! Avem peste două mii de buncăre în toată lumea şi fiecare poate adăposti până la trei mii de oameni!”. Acestea au fost cuvintele care i-au făcut pe oameni să spere că vor găsi o viaţă mai bună. Of, dar cât s-au înşelat! „Întrerupem programul pe care îl urmăreaţi pentru nişte ştiri importante: buncărele 273, 1739 şi 759 au fost distruse. Doar în această săptămână, au căzut 50 de buncăre din cauza unor revolte sau pentru că au fost abandonate”.

Televizorul urla în continuare, însă omul care se uita deja îl ignora. Era slab, destul de înalt, purta un costum albastru cu numărul 101 pe spate și ochelari dreptunghiulari. Nathan, căci așa îl chema, se gândea la câţi oameni mor în fiecare zi din cauza acestor mincinoşi: cei care le-au promis o viaţă mai bună. „E timpul să ne jucăm de-a supravieţuitorii şi să nu mai contăm pe escrocii ăştia”, se gândi Nathan, hotărând să acţioneze la noapte.

Buncăr 101, 9.6.2058, ora 0:00

Fiecare locuitor al buncărului avea propriile obiecte cu care să se apere dacă ieşea să exploreze: o puşcă, un cuţit de luptă şi nişte provizii. Deşi niciun om nu avea voie să iasă din buncărul 101, aceste unelte existau într-un seif secret. Nathan se duse la seiful său şi introduse combinaţia: „101”. (Întotdeauna combinaţia era numărul buncărului.) Îşi luă puşca, cuţitul şi proviziile şi se gândi cum ar putea să deschidă trapa. Îi veni o idee. Se duse uşor spre celălat capăt al buncărului şi trase un glonţ în sus. Imediat alarma porni şi toate gărzile se îndreptară către capătul opus. În acest timp, Nathan se strecură până la trapă şi ieşi fără ca cineva să-şi dea seama.

Merse cam o oră şi apoi văzu ceva ce îl şocă complet: lumea arăta exact la fel ca înainte ca oamenii să înceapă să trăiască în buncăre. Nu îi venea să creadă. Tot timpul îşi imaginase cum arăta lumea de dincolo de trapa de fier – o lume distrusă, cu multe clădiri în ruină şi monştri mutanţi. Se gândi la toţi exploratorii curajoşi de la televizor care „explorau lumea de afară”, dar îşi dădu seama că totul era fals. A fost momentul când Nathan Rivet, un tânăr de 19 ani, s-a maturizat.

Locul perfect ales de Nathan pentru a spiona era după gardul unei vile imense. De acolo se auzeau vorbele celor care locuiau înăuntru. Nathan știa că, dacă l-ar fi găsit vreun paznic, l-ar fi omorît.

— Hei, nu credeţi că ar trebui să îi lăsăm afară măcar pe liderii buncărelor? îşi dădu cu părerea unul dintre oameni.

— Eşti nebun? Oamenii de rând din buncăre îşi vor da seama că e ceva la mijloc.

— Da, are dreptate.

—  Hei! Ce cauţi tu aici?

Însă această voce o auzi chiar lângă el… Îşi scoase puşca, dar era prea târziu. Un sunet puternic străbătu liniştea din jur şi Nathan simţi o înţepătură în piept. Îşi scoase staţia de comunicaţii, ce îl avea la celălat capăt pe liderul buncărului, şi spuse cu ultima suflare:

— Misiune îndeplinită. Totul era o minciună!

(povestire scrisă la atelierul de scriere creativă pentru copii cu Adina Rosetti)

de Alexia Mirițescu

Ne apropiam de Londra. Avionul cobora încetișor din tărâmul norilor. Se vedea Big Ben-ul.
Într-o oră am ajuns la hotel, ne-am cazat și ne-am pregătit să mergem în oraș. În fața hotelului era un restaurant pe nume „Pizzaland”. Am mâncat acolo, după care am mers să vizităm Big Ben-ul.

Când am ajuns în dreptul lui, s-a întâmplat ceva ciudat: Ceasul Big Ben mergea înapoi. Limbile mergeau spre dreapta.

Probabil că vreți o explicație. Aceasta este: în centrul Pământului există două celule; celula stângă, care înaintează timpul, și celula dreaptă care dă timpul înapoi. Aceste celule sunt conduse de un Om al Timpului care are grijă ca timpul să înainteze. Dar s-a întrebat cineva cum ar fi dacă ne-am întoarce în timp? Pe el nu-l afectează, pentru că este un om magic, care stă tot timpul în prezent, adică nu îmbătrânește. De fapt, el este omul care a construit Big Ben-ul. Dar să ne întoarcem la teorie. Aceste două celule transmit unde electromagnetice spre toate ceasurile din lume. Din păcate, nu doar ceasurile sunt afectate de aceste unde, ci și Pământul. El își schimbă direcția și se învârte în sens invers. Oamenii de știință au găsit cauza și au anunțat la TV, în ziare, ca să afle toată lumea.

S-a auzit un strigăt de britanic:

— Ce însemnă asta? E Apocalipsa sau vine Iluminatium?

După câteva ore, lumea era panicată.

Dar deodată, din cer a căzut o foaie de hârtie ruptă pe care scria: „Unde este cel mai frig din lume, acolo se află o gaură. Intrați în ea și veți descoperi misterul.”

— De cine e scrisă, mami? întreb eu.

— Nu știu, dar hai s-o ducem la poliție.

Am mers la poliție și ei ne-au zis că se vor ocupa de tot.

A trecut un an, iar noi ne-am integrat cam greu în noua lume. Dar mare surpriză: polițiștii au rezolvat problema, nu știu cum, dar au făcut-o.

— Măcar sunt mai tânără cu un an. Bine că s-au grăbit, căci nu vroiam să ajung un om primitiv, am murmurat eu.

Ce bine că totul s-a terminat cu bine!

(povestire scrisă la atelierul de scriere creativă pentru copii cu Adina Rosetti)

de Sara Cireap

A fost odată o pădure aflată la marginea Londrei. În acea pădure trăiau multe animale, dar cele mai cunoscute dintre ele erau şi profesori la şcoala din pădure. E vorba de o familie de iepuri numită Moldovan. Aceşti iepuri erau făcuţi pentru matematică. Se hrăneau cu cifre, până într-o zi când nu au mai găsit.

După o săptămână de căutări, toate animalele şi-au dat seama că nu mai există matematică. Atunci, elevii şcolii au fost cei mai bucuroşi. Din acea zi, fiinţele şi-au dat seama că se poate
trăi şi fără matematică.

(minipovestire scrisă la atelierul de scriere creativă pentru copii cu Adina Rosetti)