Ioana Popescu are 17 ani și s-a jucat anul trecut cu atelierul de scriere creativă al Adinei Rosetti, la care avem înscrieri în perioada asta. Ne-am gândit să aflăm ce mai face și să o tragem de limbă, să vedem ce obținem. Am obținut mai multe povești și o poză cu brațe șahiste!
Ioana, cum te-ar recunoaște un fluture care ar intra în clasa ta în pauză?
Probabil ar folosi una dintre bulinele de pe bluza/fusta/rochia mea ca și pistă de aterizare diafană. Însă dacă în vreo zi nu sunt îmbulinată, de obicei îmi exasperez prietenele cântând prea mult Lana del Rey.
Ce ar fi amuzant și neașteptat să cumpărați din fondul clasei și de ce ar fi o idee bună?
O idee bună la care ne-am gândit adesea ar fi să cumpărăm niște pături sau măcar niște perne, întrucât monotonia orelor asigură atmosfera propice somnului. Totuși, conștiința noastră, căreia îi place să pozeze în ipostaza de băbuță-propovăduitoare a regulilor de politețe, ne-a împiedicat din a comite asemenea delicvență morală. Am reușit însă să ne decidem asupra procurării unui automat de mâncare personal, achiziție ce a fost aprobată în mod surprinzător de directoare. Momentan, intervievăm posibilii bodyguarzi ce vor păzi automatul de alte clase înfometate.
Ce text din manualul de română ți-a plăcut mai mult până acum și de ce?
Fără pic de memorie îndoielnică, pot spune că cel mai frumos text pe care l-am citit într-un manual de română a fost în clasa a treia sau a patra, și anume „Prințul fericit” de Oscar Wilde. Deși fragmentată, puteai să-ți dai seama cât de tristă și duioasă era povestea, pe care mai apoi am citit-o în întregime. Este genul acela de povestioară care ilustrează într-un fel viața, condamnând egoismul și redând prietenia & iubirea „at its finest”, lăsându-ți inimioara infantilă să lăcrimeze melancolic… Ar trebui să se găsească la începutul fiecărui manual, propun eu emoționată.
Ce titluri ai pe raftul cu cărți preferate?
Tot ce am găsit în librării de Salinger, „Clopotul de sticlă” (Sylvia Plath), „Să nu mă părăsești” (Kazuo Ishiguro), „Portretul lui Dorian Grey” (Oscar Wilde), „Extrem de tare și incredibil de aproape” (Jonathan Safran Foer), „The perks of being a wallflower” (Stephen Chbosky), „Sinuciderea fecioarelor” (Jeffrey Eugenides), „Mândrie și prejudecată” (Jane Austen), „Eleganța ariciului” (Muriel Barbery) și „Cianură pentru un surâs” (Rodica Ojog-Brașoveanu).
Ai mai scris? Cum e starea în care începi să scrii, ce te îmbie?
Am mai scris, însă nu la fel de mult pe cât mi-ar plăcea, datorită lipsei mele impardonabile de determinare. În general, scriu pentru mine (niște chestii pseudo-memorialistice), iar uneori mai încep mici povestioare ce mai apoi zac indecise și neterminate în caietul de la curs, pe care-l țin aproape. Ceea ce mă „îmbie” la scris sunt diverse lucruri pe care le observ sau gânduri răzlețite pe care reușesc să le surprind; iar în funcție de natura lor, se proiectează și starea mea în momentul în care încep să scriu.
Ce ai învățat la atelierul de scriere creativă cu Adina?
La cursul Adinei am învățat în primul rând să îmi vină inspirația la cererea mea și cum Lady Gaga este răspunsul perfect în orice criză de imaginație. Am aflat de poveștile în șase cuvinte inițiate de Hemingway și de curentul artistico-revoltat al dadaismului care continuă să mă fascineze împreună cu poeziile lui Gellu Naum, peste care am dat la recomandarea Adinei. Am aruncat o privire curioasă într-ale scenaristicii și am învățat să creez un profil cuprinzător al personajului, fie el o banană artistă ce și-a pierdut părinții într-o salată de fructe.
Antrenament de imaginație de la Motanov. Ce materie îți place cel mai puțin? Scrie-mi un scurt fragment/o scurtă povestire care să aibă ca personaj principal ceva din acea materie. (de exemplu, un electron, o mitocondrie, un plan înclinat, un Ștefan cel Mare, etc)
Deși nu îmi place să perpetuez opinia generală cum că noi, cei de la filologie, privim științele exacte ca pe niște hieroglife, trebuie să recunosc că atunci când profa scrie câte două table pe minut, am tendința să mă opresc bulversată și să accesez acele puține cunoștiințe de chimie împrăștiate prin scoarța cerebrală. Ochii mi se îngustează iar privirea îmi trece peste enervant-parfumata profesoară, lipindu-se de reacțiile confuzante de pe tablă, dezintegrându-le în mici particule, moment în care figura mi se înseninează pentru că îmi amintesc de acea poveste inițială de dragoste.
Se spune că odată un Nucleu și un Înveliș electronic pluteau îndrăgostiți în al lor vid, singura problemă fiind că orbitele lor nu se puteau intersecta. Cu toate astea, era clar că între ei exista chimie: înamorați, își trimiteau scrisori lungi, priveau apusul împreună din unghiuri diferite, ba chiar ascultau doar cu o cască ‘As time goes by’, suspinând visător în a lor singurătate împărțită. Însă, pe măsură ce se învărteau uitându-se unul la altul, cei doi deveneau triști că nu pot nici măcar de mână să se țină, de mâna lor magnetică…
„Mi-e frig”, spune Nucleu; „din ce în ce mai frig”. Alarmat și neștiind de ce, Înveliș observă cum Nucleu se distanțează pe zi ce trece. Și atunci, decide să facă un lucru nesăbuit și mult visat, întinzându-și brațele electronice într-o îmbrățișare tandră. Brusc, gravitația piere și, dintr-odată, hocus pocus, bubidi-babidi, se contopesc într-un ying și yang atomic spre marea lor fericire reactivă.
În poveste am impresia că mai apăreau și niște Ioni, unul negativ și altul pozitiv, iar relația celor doi devenea covalentă, dar nu-mi pot aduce bine aminte, pentru că Ilinca mă trezește din visare, întrebându-mă dacă am înțeles ceva.
