Blog

Povestire scrisă de Simina Pascal la ediția din toamna lui 2017 a atelierului de scriere creativă cu Adina Rosetti.

— Hai, e târziu! E timpul să mergi la culcare.

Acestea au fost ultimele cuvinte pe care le-ai auzit înainte de a cădea într-un somn adânc.

Uşor, îţi deschizi ochii. Cineva bate la uşa camerei tale.

— Scumpo! o voce feminină strigă melodios. Trezirea!

Adormită, te dai jos din pat şi îţi pui în picioare papuceii tăi şifonaţi. Ajungi în bucătărie. Acolo, mama te aşteaptă cu o felie de pâine aburindă şi cu un zâmbet orbitor pe faţă.

Dai din cap uşor, aşezându-te la masă. Fără să vrei, ochii îţi sunt aţintiţi pe ceasul impunător, ce ticăie cu putere. Abia atunci îţi dai seama..! Este ora 12, iar tu te afli încă acasă!

— Mama… ? E… E 12! Trebuia să fiu la şcoală de mai bine de 4 ore!

Dintr-odată, mama ta izbucneşte în râs. Nu e un râs înfricoşător, care ţi-ar provoca un fior pe şira spinării. Ci, mai degrabă, unul plăcut şi cristalin. Cu toate astea, te sperie.

— P-Poftim…? Cuvântul îţi părăseşte buzele înainte să îl poţi opri.

Îţi simţi gâtul uscat. Înghiţi în sec, apoi continui:

— C-ce am să le spun profesorilor? Ce fac cu absenţele? Lecţiile? Notele…?!

Mama, auzindu-ţi tonul şi văzându-ţi expresia îngrijorată, îşi opreşte râsul isteric. Îşi şterge o lacrimă la colţul ochiului, își drege glasul, apoi îţi răspunde:

— De când îţi faci tu atâtea griji? Ha…! Nimeni nu o să facă nimic în privinţa asta.

Fără să-ţi dai seama, începi să te întrebi:

„Nu se va întâmplă nimic? Dar…”

Gândurile îţi sunt întrerupte. Din depărtare o auzi din nou pe mama ta. Îi auzi râsul. Râsul mecanic. Râsul provocat de faţa ta confuză.

Fără să ştii, te schimbi şi apuci clanţa uşii. O deschizi. Apoi o închizi. E o succesiune de evenimente plăcute. Liniştitoare. În timp ce încui uşa, încă îţi poţi auzi mama râzând.

Oricum e târziu, te gândeşti. Orele s-au terminat. Nu mai poţi face nimic.

Te decizi să o iei la vale uşor. Îţi laşi picioarele să te conducă pe trotuarul întortocheat şi îţi laşi mintea liberă.

Inspiri, expiri. Mirosul vag de castane coapte îţi umple plămânii. Auzi foşnete de fiecare dată când îţi laşi pasul greoi pe frunzele ca o coadă înfoiată de vulpe. E plăcut…

— SIMINA!! strigă o voce cunoscută.

— Ce?… Ana?!

— În carne şi oase! spuse ea cu un zâmbet copilăresc. Hai în paaarc!

— Cum? Dar unde e Andreea? Şi, stai puţin…

O opreşti şi o întorci cu faţa înspre direcţia ta:

— Nu o să mă întrebi de ce nu am fost astăzi la şcoală?

Se uită cu o privire crucişă înspre tine, apoi rânjeşte cu gura până la urechi:

— Contează? De când ar trebui să-mi pese?

— Adică…

— Faci ce vrei! E o ţară liberă! zice ea, deschizându-ţi larg braţele, cu o privire leneşă pe chip.

În drum spre parc, se aude un strigăt lung. Alarmată, te întorci spre direcţia din care s-a auzit sunetul.

O tânără femeie îşi agită mâinile spre direcţia unui om care fuge cu o geantă.

Speriată, te întorci spre Ana, care şi-a scos telefonul, începând să facă poze.

— A-Ana! Trebuie să o ajutăm!

Aceasta însă nu te bagă în seamă, vorbește la telefon, cu ochii aţintiţi înspre femeia care acum plânge pe stradă.

Intrigată, te uiţi pe drum. Oamenii trec pe lângă ea, nebăgând în seamă incidentul.

— Bine. Hai să mergem! spune Ana, băgându-şi telefonul înapoi în ghiozdan.

— Dar…!

— Am spus, să mergem! Hmm? Uf! Nu e problema noastră! Şi-aşa nu contează! Pufneşte Ana, arătând dispreţuitor în faţa femeii.

Imediat ce Ana rosteşte acele cuvinte, este o pauză lungă.

— Hm! Nu eşti amuzantă astăzi. M-am plictisit. Plec acasă.

— … S-Stai! Ghiozdanul tău e încă…

Nu apuci să îţi termini propoziţia. Când te-ai întors pe călcâie, ai constatat că Ana deja plecase, fără să lase vreo urmă. Înainte să mai poţi face altceva, o lumină puternică te lovește. Clipeşti de câteva ori. Mama ta se uită la tine cu un zâmbet duios pe faţă.

— Hai, scularea! E timpul să mergi la şcoală.

Te uiţi agitată în jur. Eşti în camera ta, învăluită de nişte aşternuturi de culoarea unui galben mortal.

— Dar… Eu… Tu… Parc?

Mama ta râde. Nu un râs mecanic. Ci unul prietenos şi înţelegător. Fără să ştii, buzele tale trandafirii se aliniază într-un zâmbet.

— Hmm… Pesemne ai visat. Dar acum… gata! Vino la micul-dejun! Vei avea timp să visezi mai târziu!

Mama ta iese din cameră, lăsându-te să te dezmeticeşti. Coborî din pat, îţi pui în picioare papuceii tăi şifonaţi, şi pleci spre bucătărie.

— Totuşi… spui tu amuzată. Cred că am visat destul pentru o lună.

Pui mâna pe clanţă. O deschizi. O închizi… Repeţi acţiunea binecunoscută şi un oftat îţi scapă printre buze:

— O lume fără consecinţe… Nebunie curată!

Povestire scrisă de Maria Almangiu la ediția din toamna lui 2017 a atelierului de scriere creativă cu Adina Rosetti.

Frimiturica se trezise prea devreme. Bucătăria era goală. Era o linişte deplină. Niciun Omuleţ-de-Bucătărie nu se zărea pe acolo. Pentru cine nu ştie, Omuleţii-de-Bucătărie sunt nişte creaturi foarte mici care locuiesc în unele bucătării, de unde fură mâncare şi ascund lucrurile de care ai nevoie. Mai pe scurt, s-ar putea spune că sunt foarte poznaşi.

Pentru că nu avea cu cine să se joace, Frimiturica nu avea nimic mai bun de făcut decât să exploreze. Ştia că era interzis să iasă din dulăpior singură, dar o făcuse de multe ori. Văzând uşa acestuia crăpată, îşi lua inima în dinţi şi sări. A avut noroc, pentru că a aterizat într-o cutie de cereale care era deschisă. Se gândi că a ajuns pe o planetă necunoscută. Totul era ciudat, dar mirosea delicios. Deodată a cuprins-o foamea. Şi-a pus limba pe o cereală şi, văzând că e dulce, a început să o ronţăie cu poftă. Apoi a trecut la alta. Şi la alta. A mâncat până când nu a mai putut. Parcă simţea nevoia să tragă un pui de somn. Era foarte relaxată şi somnoroasă.

Deodată, totul a început să se mişte în jurul ei. Un „uriaş”, adică băieţelul care locuia în casa aceea, luă cutia cu cereale şi îşi puse într-un castron. Frimiturica ajunse şi ea acolo. Se sperie grozav când „uriaşul” turnă şi lapte. Curajoasă, se agăţă de o cereală şi încercă să ajungă la marginea castronului. Dar era foarte greu, mai ales că nu avea nicio vâslă. Situaţia a devenit şi mai rea atunci când băieţelul a început să amestece în cereale. Un vârtej imens a tras bărcuţa Frimituricăi. Brusc, a văzut o lingură uriaşă îndreptându-se către ea. Şi-a luat avânt şi a sărit către aceasta. S-a prins de margine, dar în câteva secunde mâinile i-au alunecat şi a căzut pe masă. Era salvată! Sau cel puţin aşa credea ea.

Dorindu-şi să ajungă cât mai repede la adăpost, a luat-o la fugă şi s-a împiedicat de o linguriţă uitată pe masă. A căzut pe podea, dar din fericire nu s-a lovit. Băieţelul şi-a terminat cerealele şi a plecat din încăpere, aproape călcând-o pe Frimiturica.

Când a crezut că nu mai există niciun pericol, în spatele ei apăru pisica familiei, dornică de puţină distracţie. Frimiturica a luat-o la goană, căutând un loc unde să se adăpostească de ghearele ascuţite. Pisica era foarte încântată de noua ei jucărie. Frimiturica era de altă părere. Micuţa găsi o crăpătură în perete şi se ascunse acolo. Nu a trebuit să aştepte prea mult, deoarece pisica a fost chemată de stăpâna ei şi a ieşit din bucătărie.

Frimiturica simţi un miros de ciocolată şi nu putu să-i reziste. Se ştie că Omuleţii-de-Bucătărie sunt mereu flămânzi şi foarte pofticioşi. Uitându-se în jur, descoperi că mirosul venea din cuptor. Merse până acolo şi se căţără cu agilitate pe uşa acestuia. Era foarte curioasă să afle ce anume miroase atât de bine. Erau o mulţime de brioşe de ciocolată! Se gândi că a ajuns într-un loc minunat. Nici nu-şi putea dori ceva mai mult. Se hotărî să aştepte lângă ele până când vor fi bune de mâncat.

Deodată, uşa cuptorului se închise. Frimiturica s-a speriat puţin, dar îşi dorea foarte mult o brioşă, aşa că a rămas pe loc. Ce nu face un pofticios pentru un desert delicios?

Dar se făcea din ce în ce mai cald. Frimiturica a început să se gândească la o cale de ieşire. Şi-a amintit că în cuptor există un tunel secret care duce spre dulăpiorul în care locuia. Fugi într-acolo şi reuşi să iasă din cuptorul fierbinte. Ajunsă în adăpostul ei, şi-a promis că nu va mai ieşi singură din dulăpior. Totuşi, i-a părut rău că nu a apucat să guste din brioşele de ciocolată!

Povestire scrisă de Denis Gârjoabă la ediția din toamna lui 2017 a atelierului de scriere creativă cu Adina Rosetti.

A fost odată un orăşel din Africa în care se aflau foarte mulţi…  elefanţi, nu oameni. Erau de tot felul: zidari, pacifişti, chiar şi profesori! Unii elefanţi chiar aveau şi nişte vile foarte frumoase. Dar asta s-a întâmplat cu mult înainte de marea vânătoare de elefanţi.

Această poveste este despre un biet orfan, Elfi. El era neacceptat, neiubit, nedorit oriunde mergea! A încercat să reziste fără să fie urât chiar şi într-o ghenă de gunoi!

Era o dimineaţă superbă. Soarele era sus pe cer, la datorie. Păsările ciripeau în voie şi copacii aveau o coroana foarte frumoasă de un vernil luminos. Toţi elefanţii erau fericiţi!

Elfi stătea pe o bancă în parcul lui preferat, singur-singurel, ca de obicei. Deodată un cutremur fatal a zguduit toate vilele, casele, grădinile elefanţilor. Toată lumea zbiera şi fugea, iar unii au încremenit de frică. Elfi a fugit cât de repede a putut spre casa lui sărăcăcioasă dintr-un bloc care stătea să cadă. A deschis televizorul şi a dat repede pe ştiri, de unde a aflat că toţi elefanţii s-au întâlnit în marea piaţă Obor.

S-a dus şi el să vadă despre ce este vorba.

— Bună ziua, dragi elefanţi şi doamne-elefant! V-am adus aici ca să vă anunţ că avem o mare problemă. Se pare că un voluntar ales de noi va trebui să coboare în nucleul Pământului, să vadă ce a provocat oprirea acestuia din rotaţie. Acum este momentul. Decizia noastră este: Elfi Elefantul.

— Elfi, unde eşti? a spus Preşedintele.

Elfi a plecat repede la Parlament şi acolo a strigat cât a putut de tare: „Aici sunt”. Toată lumea s-a întors spre el, dar fără nicio speranţă că va reuşi misiunea.

 

După două zile, Elfi era gata pentru a începe căderea în gol către nucleul Pământului.

3..2..1..şi! a strigat Preşedintele.

 

Elfi a ajuns în nucleu într-o clipă. Ce vedea acolo era desprins din altă lume.

„Wow!!! La peste 3845 miliarde de grade Celsius aceste plante încă trăiesc???!!!!”

Când a vrut să le atingă, plantele l-au înhăţat şi l-au legat cu liane. Nu ştia nimeni, dar el avea o tobă magică. Când cânta la ea, distrugea orice îi făcea rău, aşa că a început să cânte la tobă, iar sunetul a distrus toate florile.

 

Elfi s-a întors înapoi la suprafaţă şi a fost declarat erou.

Povestire scrisă de Costa Gussi la ediția din toamna lui 2017 a atelierului de scriere creativă cu Adina Rosetti.

Era o zi de octombrie a lui 1987, trăiam în Japonia, la perferia orașului Tokyo. Tatăl meu era inginer, mama mea era doctoriță, iar eu eram singura lor fetiță. Mă numeam Lin și eram o simplă elevă din clasa a 6-a. Singurul meu țel era să devin cea mai bună pianistă din Japonia.

Marțea și vinerea, după orele de curs, mergeam la pian alături de alte șase prietene de-ale mele, în laboratorul de muzică unde ne aștepta doamna profesoară. Prietenele mele erau și ele pasionate de pian, însă participau la aceste cursuri doar pentru amuzament. După câteva luni de cursuri de pian, am decis împreună cu ele să mergem la cursurile de pian și miercurea. Două dintre ele au zis că nu pot, așa că am decis să merg împreună cu restul colegelor timp de câteva zile, până când am vrut să merg în fiecare zi după ore. Când fetele au auzit propunerea mea, au vrut să îmi reamintească faptul că toate aceste cursuri sunt făcute pe ascuns, așa că dacă o să întindem coarda prea mult, putem risca să fim descoperite, nu doar de către părinții, ci și de către director, care, cel mai probabil, o s-o concedieze pe doamna profesoară.

Doar că eu nu le-am ascultat și am continuat să particip la cursurile „secrete”, chiar dacă părinții mei au început să-și pună un mare semn de întrebare asupra timpului pe care mi-l petrec după orele de la școală.

Era o zi de aprilie a lui 1988, păsările cântau, în timp ce eu mergeam liniștită spre școală. Cerul cristalin îmi amintea cât de puțin timp mai este până când vara va învălui întreaga țară cu un val mare de căldură, care îmi va umple sufletul de fericire.

După terminarea orelor, mă îndrept spre laboratorul de muzică. Deschid ușa și privesc atentă înăuntru. Sunt speriată și rușinată, deoarece în acea sală de clasă sunt părinții mei, împreună cu domnul director, care și-a îmbrăcat probabil cel mai frumos costum pe care îl are. Nimeni nu știa cu ce ocazie se îmbrăcase așa.

 

Tata se uită ferm la mine și îmi spune:

— Ne-ai mințit timp de un an și jumătate, doar pentru a face pian. Acum trebuie să suporți consecințele care se cuvin, așa că ai de ales:

1. Nu mai studiezi niciun instrument muzical;

sau

2. Te apuci de lecții de vioară. Alege!

Eu stăteam încremenită acolo, gândindu-mă ce să fac. Transpirația curgea pe mine, așa că mi-am luat inima în dinți și am răspuns.

— Mă apuc de lecții de vioară.

După ce am rostit acele cuvinte (pe care n-am crezut vreodată că le voi rosti), am simțit cum tot viitorul pe care îl planificasem a fost distrus în doar câteva clipe.

Doisprezece ani mai târziu, am devenit violonista cea mai tânără care a reușit să țină cele mai multe concerte solo! Am primit mii de aplauze, numeroase premii și cea mai mare oportunitate pe care orice violonist și-ar dori-o.

Povestire scrisă de Ana Cîrlomanu la ediția din toamna lui 2017 a atelierului de scriere creativă cu Adina Rosetti.

Era mijlocul nopţii. Tot satul de pe insulă era puternic. Atât de puternic încât putea dărâma dragoni.

Tata e fierarul. Eu nu am voie să lupt. Sunt prea slabă. Aşa îmi spun toţi. Nu mă deranjează. Îmi place şi mă descurc cu fierul şi toate cele. Unul dintre dragoni are o lavă care, după ce se întăreşte, e foarte puternică. A capturat tata unul din acela. Îl folosim pentru armele satului. E uşor, fiindcă el mănâncă pietre mari şi mici, gri şi negre, uşoare şi grele.

Lupta a început cu dragonul verde. Scuipa foc şi zbura. Apoi au venit: dragonul veninos, dragonul albastru, dragonul roşu, dragonul galben, dragonul portocaliu… Vai! Nu! Atacul dragonului roz era îngrozitor!

Pagina dragonului roz:

Zboară cu viteza de: 10 000 km / oră.

Mărimea: 6 000 metri înălţime, 4 000 metri lungime

Putere: foc, ceaţă, apă clocotită, fulger, spini, coadă sfâşietoare

Culoare: roz

Ochi: 10

Urechi: 10

Nasuri: 1

Guri: 1

Dinţi: 1 000

 

Nu puteam învinge dragonul roz. S-a auzit urletul dragonului roz şi toţi ceilalţi dragoni s-au retras. Ce noroc!

(…)

— Pleacă! spuse liderul satului. Eşti fată, pleci!

— Şi celelalte fete? întreb eu.

— Fetele pleacă din sat. Toate sunt pe cont propriu. Nu aveţi voie să vă uniţi şi să supraviețuiți împreună. Nu lupţi, nu ai loc în sat. Fă-ţi bagajele! a spus el.

Mi-am făcut bagajele. Am luat toate armele mele, haine de piele, lână, o găină, o oaie, cărbuni, hărţi, colecţiile, dragonul cu lavă de metal şi un topor.

(…)

Timpul a trecut. Deja aveam 16 ani. Îmi construisem o casă, un pat, un gard, o poartă şi un coteţ. Aveam mai multe găini. Din liane îmi făcusem o sfoară cu care o duceam pe oaia mea la păscut. Casa mea era lângă un râu curat. Aveam în spatele casei o grădină de legume şi fructe.

Lucram la proiectul „Submarin-barcă”. Obţineam greu sticla, dar, în final, am reuşit: o operă din metal, sticlă şi lemn. Scaune din piele, circuit din cabluri de plastic, lână sub pielea scaunelor șiiii… o oglindă pentru periscop.

Vedeam peşti. Aveam peşti. Mâncam peşti. Vânam peşti. Fusese o zi grea. Aveam capcane pentru peşti. La cină: pește cu salată. Descoperisem paharul. Beam din pahare. Aveam pahare. Foloseam pahare. Pe scurt, duceam o viaţă păhăgreapeștească.

Dragonii atacau. Mi-am luat armura din metal de dragon, sabia, bilele cu sfoară şi alte arme. Am ucis toţi cei cinci dragoni ce atacaseră. Apoi mi-a venit o idee: să mă întorc în sat.

Nu a fost uşor. Prima oară am străbătut stâncile, apoi pădurile şi munţii, unde am înnoptat şi, în final, am ajuns în sat. M-au primit. Pe 1 ianuarie au atacat dragonii. 20 de oameni au murit. Eu eram printre supravieţuitori, dar dragonul roz venise cu puii săi. I-am simţit coada plină de ace şi spini şi apoi m-am întors alarmată. M-a împins într-o prăpastie şi am ştiut că o să mor, dar nu am murit.

Dragonul albastru se pregătea să atace nişte boi, când am căzut pe spinarea lui. Era enorm! Am scos o sabie, am tras de blana lui şi el a zburat fix spre dragonul roz. Asta aşteptam! Am sărit pe dragonul roz şi i-am băgat sabia în gât. A căzut lat, iar puii săi au murit de spaimă (au făcut infarct).

De atunci, dragonii nu au mai atacat şi am trăit în pace.

Povestire scrisă de Lucreția Grigorescu la ediția din toamna lui 2017 a atelierului de scriere creativă cu Adina Rosetti.

Azi stau de vorbă cu cineva care, acum 24 de ore, a devenit faimos. Această mică celebritate a făcut ceva uluitor. Ieri, la ora 13:00, a salvat pădurea Santa Maria de la ardere! Discutăm astăzi cu stăpâna lui, Ioana Popa.

Bună ziua, doamna Popa, ce ne puteţi spune despre micul erou pe care îl aveţi în grijă?

Bună ziua. Păi, ştiţi, eu, da… pe Boriss îl am de…da, aproape trei ani. El este un motănel foarte drăguţ, cuminte şi iubitor.

Cum a reușit un motănel să salveze o întreagă pădure de la ardere?

Păi, ştiţi, eu, da… noi locuim lângă Pădurea Santa Maria, da, şi el a ieşit în curte, s-a dus, da, în pădure şi, da, l-a găsit pe acest om, da. După cum v-am mai zis, da, Boriss este foarte afectuos, şi, da, probabil când a început să se frece, da, de el, omul s-a enervat şi, da, a ţipat, eu l-am auzit, şi când am mers să văd, da, ce se întâmplă, da, am sunat la poliţie. Dar, da, evident, a fost doar meritul lui Boriss.

Oau, foarte interesant. Dar, ne puteţi spune, vă rog, v-aţi gândit vreodată că micul dumneavoastră motan o să devină un erou?

Pai, ştiţi, eu, da… sinceră să fiu, da, de când l-am văzut, am ştiut că, da, o să devină un erou într-o zi. Avea, da, această mutriţă de erou!

Consideraţi că deoarece Boriss este acum un erou, asta vă va afecta relaţia cu el?

Păi ştiţi, eu, da… Nu, nu cred, deşi, de când a apărut prima oară la TV are nişte aere de divă. Refuză mâncarea pentru că spune că o să se îngraşe. Acceptă doar pateuri bio!

Mai am o întrebare. Cum înţelegeţi ce simte?

Păi, ştiţi, eu, da… Păi nu înţeleg.

Şi atunci?

Păi, ştiţi, eu, da… simt.

La revedere, mi-a făcut plăcere să vorbesc cu dumneavoastră, mulţumesc.   

Povestire scrisă de Ioana Balint la ediția din toamna lui 2017 a atelierului de scriere creativă cu Adina Rosetti.

Numele meu este Katy și nu sunt o fată obișnuită. Mereu mi-au plăcut istoria și știința, așa că în ziua în care am aflat că pot manipula timpul am fost foarte fericită, pentru că în sfârșit eram specială. Nu credeam că asta poate să-mi aducă atâtea probleme. Păi, bănuiesc că a fost și vina mea în mare parte. Să vă explic în ce m-am băgat…

Am crezut că, dacă schimb trecutul, voi fi un fel de eroină anonimă și mi-a plăcut asta, așa că am zis „S-o facem!” și m-am întors în timp. Pur și simplu. Aveam de gând să opresc războaiele și să fac din lume un loc mai bun, în care să-ți dorești să trăiești. Nu a mers exact cum am vrut eu, pentru că, deși am oprit asasinarea lui Franz Ferdinand, tot s-a ajuns la alte războaie. La unul a ajuns să participe și stră-stră-stră-bunicul meu. Din păcate, acesta a murit și tot restul familiei mele odată cu el. Așa că, mi-am dat eu seama cam târziu, nici eu nu mai exist. Ba, mai mult, am creat o buclă în timp, în care eram blocată. Am înțeles, totuși, că nu e bine să te joci cu timpul.

Bucla în care mă aflu e plină de culori: negru, albastru, mov, verde. Se unduiește și se revarsă asupra mea, cu un efect amețitor. Din când în când se despică și văd o lumină, dar nimic mai mult. Planul meu e să ies prin deschizătură și să refac ce-am stricat. Să aduc totul la normal, pentru că o lume este așa cum este și nu va fi niciodată perfectă. E doar o realitate sfâșietoare a ceea ce suntem și nu putem schimba. Iar eu am înțeles asta. Pot să schimb ceva doar prin prezentul meu și prin ceea ce fac, prin cum îi influențez pe oameni.

Când văd lumina, țâșnesc spre ea și îmi apar în față amintiri: prima oară când am văzut marea, primul mers pe bicicletă, jocurile cu sora mea, cărțile mele preferate, prima mâncare pe care am gătit-o și tot așa. Mă întorc în timp până în ziua în care am provocat acest dezastru, înapoi în camera mea. Când văd pătura mea colorată și simt mirosul cărților îmi vine să plâng de fericire. Cobor și îmi îmbrățișez mama și sora, pe care nu știam sigur dacă le voi mai revedea. Nu le povestesc nimic despre ce s-a întâmplat, oricum nu m-ar crede.

Dacă ar fi să spun ce am învațat din tot ce s-a întâmplat, aș spune că nu e bine sa te joci cu ceva ce nu înțelegi. Timpul e relativ, are propriile reguli și mereu va fi așa cum trebuie să fie.. Nimeni nu e stăpânul lui și fluxul continuă cum vrea el. Ce s-ar întâmpla dacă oamenii ar controla timpul? Ar fi un haos absolut și lumea ar deveni un loc întunecat și trist. Adică, mai întunecat și trist decat este deja.

Acum înțeleg.