Blog

Povestire scrisă de Bianca Stanciu la ediția din toamna lui 2017 a atelierului de scriere creativă cu Adina Rosetti.

— Cerul e plin de vise! spunea Anisia.

— Dar tu vei sta să înveți la somnoită!

Somnoita însemna la mama „Culcă-te, că n-ai ce face!”. Probabil zice asta pentru că ea nu citește, nu scrie, nu visează și e de-a dreptul deprimată. Știți cu toții cum se spune: „Poveștile stau cuminți doar în fața adulților, pesemne de frică”. Adulții citesc cărți deprimante, devin deprimați, au copii deprimați și lumea e deprimantă.                                                                      „Dar eu voi schimba asta! Începând cu ziua de azi toată lumea va fi fericită”, își spuse Anisia și apoi se culcă.

În noaptea aceea, visă ceva de-a dreptul bizar, despre o fată pe nume Simina, una pe nume Ana și o alta pe nume Bianca. Fetele astea vandalizau o masă, iar Simina le punea să scrie #savegebaby, ceea ce – apropo – nimeni în afară de ea nu știa ce înseamnă.

Dintr-odată, Anisia se trezi și spuse:
— Ceva mai ciudat nu se putea!

Apoi adormi din nou și de dimineață nu-și mai aminti nimic. Se dezmetici și coborî din pat la micul dejun, iar mai spre amiază începu să căute prin biblioteca veche. Se gândea că, dacă citește mai mult, va visa mai mult. Dădu peste o carte intitulată POȚI SĂ AJUNGI LA NORI!

Se gândi: „O fi despre vise, aș face bine s-o citesc!” O citi din scoarță în scoarță și își dădu seama ce are de făcut. „Dacă o să împrumut cataligele bunicii și o să fug seara după vise, le voi prinde și le voi arunca prin oraș, apoi toată lumea va fi fericită!”

Zis și făcut. Seara, Anisia era pregătită și o luă la picior. Ajunse în pădurea fermecată, se urcă pe catalige și începu a prinde vise fără oprire. Le duse în oraș și toată lumea fu fericită.

Dar, dintr-odată, se auzi o voce răsunătoare spunând:
— Anisia, scumpo, trezirea!
Anisia se trezi și realiză că totul fusese un vis. Mama ei prietenoasă și iubitoare s-a întors.

Povestire scrisă de Anastasia Bîzgan la ediția din toamna lui 2017 a atelierului de scriere creativă cu Adina Rosetti.

Cheia se apropia cu repeziciune de pământ, iar tu abia o puteai vedea prin marea de obiecte ce pluteau prin cameră. Totuşi, te arunci spre ea sperând că nu o vei prinde prea târziu. Încă puţin şi ai fi prins-o, dar foarfeca roz (FR), pe care nu o observaseşi până atunci, se repezi spre ea şi o prinse.

Totul se terminase, sau cel puţin aşa credea foarfeca, căci tu te arunci luându-i cheia de aur. Cu ea în mâna te simţi imbatabil. Bine, aproape imbatabil, căci FR se aruncă spre tine, vrând să ţi-o ia din mână ca s-o folosească pentru propriile ei scopuri, total diferite de ale tale! Dar tu ai fost mai rapidă şi ai zburat pe geam, FR neputând ieşi din casă.

Ai început să zbori foarte repede spre castelul ce se vedea în zare. Când ai ajuns la poarta acestuia, ai intrat fără să mai ciocăneşti, căci totul părea pustiu. Uşa s-a deschis cu un scârţâit metalic, lăsându-te să pătrunzi într-o cameră mare. Spre dezamăgirea ta, în mijlocul camerei se afla doar o mică piatră pe care ai luat-o şi ai aruncat-o pe geam. După trei secunde, în locul în care stătuse piatra apăru o inscripţie: CEL CE VA ARUNCA ACEASTĂ PIATRĂ PE GEAM SE VA LUPTA CU MARELE DRAGON. După ce ai citit, a apărut marele dragon, pe care l-ai înfrânt sfărâmându-i creierii cu o problema uşoară de matematică. Bietul dragon, care din păcate nu ştiuse să o rezolve, îţi ceru de îndată numărul de telefon al profesorului tău.

Ai plecat grăbită din cameră şi, alergând pe holuri, ai dat de-o încăpere în care se afla altă piatră. De data aceasta, mai precaută, ai ocolit-o, ca să nu te mai lupţi cu cine ştie ce altă jivină. Spre disperarea ta, o nouă inscripţie apăru pe zid: CEL CE NU VA ARUNCA ACEASTĂ PIATRĂ PE GEAM SE VA LUPTA CU MARELE ZMEU. De îndată ce ai terminat de citit, a apărut inamicul cu pricina. L-ai îmbunat dându-i follow pe Instagram. Ai plecat uşurată că ai scăpat atât de uşor. Pe hol ai găsit un infopoint şi, ca să nu te rătăceşti, ai căutat direct Camera Cheiţei de Aur, despre care ai aflat că se află în celălalt capăt al palatului.

Ajunsă acolo, ai deschis-o repede cu cheiţa pentru care te luptaseşi cu FR. Înăuntru, pe o măsuţă, ai observat o cutiuţă muzicală al cărei mecanism se putea întoarce cu cheiţa ta de aur. Aşa că nu ai mai stat pe gânduri şi l-ai întors. Din ea au apărut nişte umbre care s-au transformat în oameni…

N-ai mai avut timp să afli continuarea, căci te-ai trezit din vis pentru a te duce la toaletă. Băuseşi prea mult ceai de levănţică.

Povestire scrisă de Adela Trandafir la ediția din toamna lui 2017 a atelierului de scriere creativă cu Adina Rosetti.

Acesta este un interviu cu rucsacul meu, pe care l-am plimbat peste tot săptămâna trecută, când am fost în Spania.

ADELA: Bună, rucsacule, dacă nu te deranjez din treaba ta de a fi rucsac, îmi poţi răspunde la câteva întrebări?

RUCSACUL: OK… dacă chiar trebuie, ce să fac, mă sacrific, doar atunci când am fost la vânzare şi m-ai cumpărat eram conştient că trebuie să te ascult în tot ceea ce zici.

ADELA: Bine, OK, am înţeles, acum am să încep cu întrebările. Fiind prima ta excursie, cum ţi s-a părut drumul cu avionul?

RUCSACUL: Drumul? Mai întrebi? O groază de turbulenţe. Nu puteau şi ei să călătorească mai lin?

ADELA: RUCSACULE, îmi pare rău că te dezamăgesc, dar nu ei controlează turbulenţele. Ele se creează de la vânt şi nu au cum să oprească nici vântul. Deci, în loc să vorbim aşa mult despre lucruri mai urâte, haide să vorbim despre plimbările din Spania. Am fost la OCEANOGRAFIC şi la BIOPARC, sigur ţi-a plăcut ceva de acolo!

RUCSACUL: DA! Acolo mi-a plăcut de fapt foarte mult. Mai ales la BIOPARC! A fost super! Am vizitat tot parcul, am văzut toate animalele. Dar la Muzeul Ştiinţelor nu am avut voie să intru şi asta m-a deranjat.

ADELA: Scuze, dar nu am avut voie să te iau acolo. OK, acum gata cu plângerile. Îţi pun ultima întrebare. Care a fost momentul tău preferat din VALENCIA?

RUCSACUL: Mie mi-a plăcut cel mai mult seara, când am fost noi doi şi părinţii tăi la restaurant şi am mâncat şi am vorbit şi am râs până seara târziu!

ADELA: Şi mie mi-a plăcut!

TATĂL: Am ajuns la şcoală!

ADELA: OK! Mersi! Haide, RUCSACULE, că întârziem!!!

Povestire scrisă de Anca Cosac la ediția din toamna lui 2016 a atelierului de scriere creativă cu Adina Rosetti.

A fost odată, într-o altă galaxie, o planetă ca a noastră pe care trăiau numai animale. Acea planetă avea şi ea ţări, oraşe şi sate. Ca şi pe planeta noastră, în fiecare ţară se vorbea altă limbă.

Exista pe acea planetă o ţară care se numea Gonglia. În acea ţară locuia unul dintre cele mai bogate animale de pe acea planetă – era un câine şi se numea Toto Bănuțescu.

Toto Bănuțescu avea un singur defect cunoscut: când vorbea repede, i se scurgeau balele din gură. Cum vorbea mai tot timpul repede, acest lucru se întâmpla cam des. Unii şuşoteau că ar fi trebuit să i se spună Toto Băluțescu, dar nu îndrăzneau să vorbescă despre asta în preajma lui.

În afară de acest mic defect cunoscut, Toto Bănuțescu era un câine din înalta societate. El avea o familie mare. Sora lui, Shy Bănuțescu, era spion şi nimeni nu trebuia să ştie asta. „Ups, am zis deja prea multe!”. Din familia Bănuțescu mai făceau parte tatăl lui, Bisturiu Bănuțescu, care era doctor chirurg, mama lui, Sky Bănuțescu, care era pilot de avion şi din când în când kamikaze (dar din fericire avea grijă să nu moară), unchiul lui, Mike Spânzuratu’, un savant nebun, bunicul său, Hocus-Pocus Bănuțescu, magician, bunica lui, Glazura Bănuțescu, care era cofetăreasă şi mulţi alţii.

Toto avea în conacul său o sală plină cu tablouri cu membrii familiei sale, unde îşi petrecea timpul în majoritatea zilelor când putea şi nu era ocupat. El se aşeza comod pe un fotoliu din colțul camerei, lângă care era o măsuţă de sticlă cu o faţă de masă roşie din catifea, cusută delicat cu fir de aur. Toto stătea acolo ore în şir şi citea.

Într-o zi, se întâmplă ceva neaşteptat. În faţa treptelor de la intrarea în conacul domnului Toto Bănuțescu erau parcate o groază de maşini. Erau maşini roşii, verzi, galbene, albastre… ce să mai zic, de toate culorile. Din casă se auzeau zgomote puternice. Se părea că domnul Toto dădea o petrecere! La acea petrecere erau prezenţi mama şi tatăl lui, sora, bunicii, unchii, prietenii şi toate cunoştinţele. Petrecerea dură câteva ore bune, dar, când se termină, Toto observă că ceva lipsea. Căută peste tot obiectul, dar nici urmă de el. Toto Bănuțescu începu să se agite şi să vorbească repede, scuipând bale. În timpul acesta bolborosea:

— Nu poate să fi dispărut! Nu se poate!

Se învârtea prin toată casa. Parcă turbase. Dispăruse unul dintre obiectele cele mai de preţ. SCEPTRUL său de aur cu nestemate şi rubine. Ironia era că sceptrul avea în vârf un cap de pisică.

Toto se hotărî să denunţe jaful la poliţie. Îşi puse paltonul, care avea un ceas cu lanţ în buzunar, şi plecă. Când ajunse la poliţie, îi spuse domnului poliţist:

— Domnule poliţist! Vreau să denunţ un jaf!

— Foarte bine, spuse domnul poliţist, atunci spune!

— Acum o seară, începu Toto să povestească, am dat o petrecere la mine la conac şi…

— Continuă, spuse poliţistul.

— Mă scuzaţi, aşa… unde rămăsesem?

— La obiectul furat.

— Aşa, cum vă spuneam, am dat o petrecere, iar când s-a terminat, am observat că îmi dispăruse un obiect de preţ.

— Ce obiect? întrebă curios poliţistul.

— Un sceptru de aur cu nestemate şi rubine.

— Înţeleg, spuse din nou polițistul, de data asta cu o voce fermă. Vom vedea ce putem afla despre jaful sceptrului dumneavoastră.

— Vă mulţumesc, spuse Toto.

— Acum, continuă poliţistul, îmi va trebui numele dumneavoastră.

— Toto Bănuțescu.

— Adresa?

— Aleea Portocalelor, numărul 43.

— Şi ultima întrebare, spuse poliţistul cu vocea lui fermă, în ce cameră a avut loc jaful?

— În camera în care îmi ţin portretele de familie. Probabil hoţul s-a furişat în timpul petrecerii şi a furat obiectul.

— Mulţumesc. Voi încerca să investighez cazul.

— La revedere.

— Staţi!

— Ce este? întrebă Toto.

— Aveţi idee dacă unul dintre invitaţi ar fi dorit să fure obiectul?

Toto Bănuțescu se gândi puţin.

— S-ar putea să fie unul dintre prietenii mei. Se numeşte Jhon Lidicuvaviciluras. Este un nume cam complicat.

— Vă mulţumesc, spuse domnul poliţist. Vom începe ancheta cu acest domn Jhon Lidicuvaviciluras.

— La revedere! spuse Toto şi plecă.

 

Trecură câteva săptămâni de când Toto fusese jefuit şi nu mai avea nicio speranţă că sceptrul va fi găsit, dar, într-o zi, telefonul se auzi: țârrrrrrr, țârrrrrrrr, țârrrrrrrr.

— Alo? spuse Toto, ridicând receptorul.

— Domnul Toto Bănuțescu? Dumneavoastră sunteţi?

— Da. Cine sunteţi? De ce mă întrebaţi asta?

—Scuzaţi-mă. Unde îmi sunt manierele? Acum câteva săptămâni aţi fost la secţia de poliţie şi aţi declarat un jaf unui poliţist. Vă amintiţi?

— Da, de ce?

— Ei bine, eu sunt acel poliţist şi cred că v-am găsit sceptrul.

— Serios?! întrebă Toto.

— Da. Cel puţin aşa credem, răspunse poliţistul. Veniţi la ora trei la secţia de poliţie şi vă veţi lămuri. Bine?

— Bine, spuse Toto, lăsând jos receptorul, plin de fericire.

 

La ora trei, Toto Bănuțescu era prezent la secţia de poliţie.

— Mai spuneți o dată, începu domnul poliţist, care dintre prietenii dumneavoastră spuneați că v-ar fi furat sceptrul?

— Jhon Lidicuvaviciluras, răspunse Toto.

Poliţistul îl duse pe Toto la conacul domnului Jhon Lidicuvaviciluras. Intrară în casa lui și poliţistul îl duse pe Toto Bănuțescu în faţa unui birou pe care era aşezată o cutie mare de forma sceptrului.

— Aruncaţi o privire în cutie, îi spuse poliţistul lui Toto, zâmbind.

Toto Bănuțescu deschise cutia şi o lumină aurie se revărsă în cameră. În cutie se afla…

VA URMA

Povestire scrisă de Georgi Mitkov Chaltalbashev la ediția din toamna lui 2016 a atelierului de scriere creativă cu Adina Rosetti.

 

— Ce se întâmplă, Puncte, puncte? De ce suntem legați la ochi? Cine erau cei care ne-au prins? întrebă Languana.

— Nu știu, Languana, nu știu… Acum nu ne mai rămâne decât să așteptăm soarta!

Dar deodată se auzi ceva. Erau avioanele-rechin-ciocan care începuseră să tragă pe lângă Puncte, puncte și Languana, doar ca să-i sperie. Aceste avioane-rechin-ciocan se numeau, de fapt, avioane-rechin-ciocan-cărți-de-joc, dar noi o să le spunem pe scurt A.R.C.C.D.J.

Puncte, puncte zise calm, ca de obicei:

— Dacă… stăm nemișcați… unul lângă altul… poate că nu o să ne vadă… sau… măcar o să ne lase în pace…

O voce îl întrerupse pe Puncte, puncte:

Puneți-i să danseze, altfel vă dezmembrez pe toți, inclusiv pe băiat și fată!

Imediat cei doi „prizonieri”, Puncte, puncte și Languana, începură să danseze. Atunci, brusc, un A.R.C.C.D.J. se apropie de cei doi „prizonieri” și le dezlegă eșarfa de la ochi. Fix atunci cei doi „prizonieri” au fost împușcați în burtă și au orbit…

Va urma

Povestire scrisă de Briana Mușat la ediția din toamna lui 2016 a atelierului de scriere creativă cu Adina Rosetti.

Erau odată cinci urși care locuiau într-o peșteră.

Aceștia erau: mama urs Ursima, tatăl urs Ursasis și cei trei copii urși – Ursulache, ursul bej, Uringolo, cel alb, și Urnisago, micul ursuleț maro. Ursima și puii tocmai se întorseseră de la cumpărături cu un sac plin cu biberoane cu lapte. Ursima i-a hrănit pe toți, dar lui Uringolo nu i-a ajuns doar un biberon cu lapte și a mai cerut încă unul. Apoi i-a luat pe toți în brațe și i-a dus în pat. Ursima și Ursasis au început să vorbească.

— Ursima, ai auzit că Urs Crăciun este bolnav? întrebă Ursasis.

— Nu. Dar asta înseamnă că nu va mai livra cadouri ursuleților? spuse îngrijorată Ursima.

Ei nu și-au dat seama că Ursulache nu dormea, așa că auzise tot ce spuseseră părinții lui.

— În atelierul lui Urs Crăciun Ursimonglo a fost organizată o ședință a spiridușilor urși. M-au ales pe mine să-l înlocuiesc pe Urs Crăciun. Nu e minunat? spuse Ursasis.

— Ba da, aprobă Ursima. Dar cred că ar trebui să știe și copiii.

— Asta este partea cea mai bună. I-au ales pe Ursulache, Uringolo și Urnisago să fie spiriduși-urși. Dacă voi reuși să împart cadourile, voi fi promovat la stadiul de urs-șef al spridușilor-urși.

— Minunat! exclamă Ursima.

Cei doi s-au întins în pat și au adormit, iar Ursulache era bucuros de ce auzise.

Dimineață, copiii au primit vestea. În acea zi era Ajunul Crăciunului, așa că cei patru aveau mult de lucru.

Au luat toate cadourile și le-au încărcat în sania trasă de renii zburători. Și-au luat și provizii pentru marea noapte: apă, cartofi copți, sandvișuri, lapte și chiar fursecuri făcute de Ursima.

Au împodobit pe fugă bradul de acasă, apoi au plecat. Ursima a rămas acasă să pregătească sarmale în foi de stejar murate și pește.

Cei patru erau în sania lui Urs Crăciun, la ultimul pui de urs, când sania a coborât din senin, iar Ursasis nu știa ce s-a întâmplat.

— Renilor, de ce ați oprit sania? întrebă înlocuitorul lui Urs Crăciun.

— Este timpul pentru pauza de cafea, spuse Rudolph.

— Bine. Cât durează? întrebă Ursasis.

— Nu mai mult de cinci minute, spuse renul.

— Excelent, putem mânca și noi în acest timp, spuse Ursasis.

Ursuleții au băut lapte și el a mâncat cartofii copți.

După o noapte plină, cei patru au ajuns acasă și au adormit imediat, deoarece erau osteniți.

Se pare că nu este așa ușor cum pare să-l înlocuiești pe Urs Crăciun!

Povestire scrisă de Badice Chermak la ediția din toamna lui 2016 a atelierului de scriere creativă cu Adina Rosetti.

Dl. X şi fetele nu au o relaţie prea bună. Mereu îl distrag fetele de la treburile lui. Ziua când a început să urască fetele a fost… dar haideți mai bine să citim o pagină din memoriile sale!

 

Una dintre misiunile mele a fost cea de a distruge un demon care păzea un turn cu o fată în el. Aveam sabia din diamant, dar cu demonii nu-i uşor! Am trimis un şoricel să cerceteze locul. Deodată, o pasăre uriaşă a venit şi a ciugulit din şoricel, care a pierit astfel la datorie. Acum ştiam cu cine aveam de-a face!

Am bătut la uşa turnului, încrezător. Demonul mi-a apărut în față, cu un buzdugan în mână. A fluierat şi s-a aruncat spre mine. Ne-am luptat, dar deasupra mea venea pasărea uriaşă. Am sărit, iar buzduganul demonului a zburat spre mine. M-a ratat şi a nimerit pasărea, așa cum voiam. Pasărea şi-a prăvălit trupul greu peste demon, care a murit arătând ca o plăcintă strivită.

M-am repezit pe scările turnului. Nu era o privelişte prea frumoasă în turn, cu toate scheletele de animale. Nu era o singură scară care să n-aibă măcar un schelet de animal şi o pânză de păianjen. Turnul părea să fie făcut din Cărămizile Roşii, foarte rezistente şi potrivite pentru un turn. Aş fi ştiut dacă era mai curat, dar pe acesta zici că nu l-a mai curăţat nimeni de o sută de ani! Dar să revenim…

M-am repezit pe scările turnului, unde vocea fetei, ca de sirenă, mă atrăgea. Am văzut-o legată cu un lanţ de argint, nu ştiam de ce. Am eliberat-o, iar ea s-a repezit spre mine şi şi-a lipit buzele ei de ale mele. Nu mai ştiam de mine, atât de dulci erau sărutările ei… După un timp, ne-am dezlipit şi am zărit adevărul: avea un semn de vrăjitoare. Fusesem înşelat!

Imediat, am legat-o la loc cu lanţul de argint şi am pornit spre casă. Călătoria a durat trei zile, timp în care n-am scăpat-o din ochi. Ajuns acasă, m-am dus spre temniţa din fier pentru vrăjitoare (vrăjitoarele urăsc fierul şi argintul). Fata plângea cu lacrimi fierbinţi, la picioarele mele, implorându-mă să-i dau drumul. Am ascultat-o, şi, în cele din urmă, mi s-a făcut milă de ea, aşa că i-am dat drumul cu o singură condiţie: aceea de a nu mai înşela oamenii şi de a fi mai atentă să n-o mai răpească demonii. Ea a plecat.

 

De atunci, am început să urăsc fetele. Te înşelau când îţi erau mai dragi!