Blog

Povestire scrisă de Ilinca Burada la ediția din toamna lui 2016 a atelierului de scriere creativă cu Adina Rosetti.

Era o zi ca oricare alta, în care Paul era la şcoală în pauza de masă, stând la cantină. Andrei, prietenul lui Paul, îi spuse:

— Oh, Paul, tu nu te-ai plictisit de mâncarea asta groaznică?

— Ba să ştii că da, Andrei.

Paul se gândi un pic apoi spuse:

— Ai văzut lanţul acela de perle cu un diamant mare minunat din magazinul de bijuterii Pearly?

— Da, desigur că l-am văzut, ce-i cu el?

— Crezi că, dacă i-l voi cumpără Elenei, va accepta să joace rolul Julietei cu mine în piesa de teatru a şcolii?

— Ce întrebare! spuse Andrei. Eu sunt sigur că va dori să joace dacă i-l dăruieşti. Nici o fată nu ar putea să te refuze după un aşa cadou!

— Bine, mulţumesc.

După şcoală, Paul se duse la magazinul de bijuterii. Avea la el toţi banii strânşi de-a lungul unui întreg an şi renunţase la a-şi mai cumpăra calculatorul mult visat. Gândul că Elena va juca împreună cu el acest rol parcă îl vrăjise.

După ce îl cumpără, se duse acasă, visând la momentul în care i-l va face cadou Elenei. Acolo desfăcu pacheţelul şi, privind cu mare atenţie colierul, se apucă să îl lustruiască.

Brusc, prin uşa larg deschisă intră Adam, căţelul lui Paul. De fiecare dată, îl întâmpina cu mare bucurie. În alergare, alunecă şi se izbi puternic de masa la care stătea băiatul. Colierul nu rezistă impactului şi diamantul se desprinse de perle rostogolindu-se până sub pat.

Paul îl dădu pe Adam afară din cameră şi, târându-se pe burtă, luă diamantul de sub pat. Luă microscopul şi se uită cu atenţie, de teamă să nu găsească vreo spărtură. Din fericire, diamantul era intact. Dar deodată, când vru să aşeze diamantul la loc pe lanţul de perle, se întâmplă ceva foarte ciudat: Paul simţi cum hainele i se micşorează, totul în jur se măreşte şi brusc se trezi pur şi simplu aspirat în interiorul pietrei.

Deschise ochii:

— Unde sunt?

Se uită în jur, totul era neclar: parcă mii de geamuri şi oglinzi erau între el şi patul său. După câteva minute, se dumiri unde se află: era chiar în diamantul pe care îl ţinuse mai devreme în mână! Disperat, încercă să strige după ajutor, însă nimeni nu îl auzea. Începu să plângă, era prea supărat şi speriat ca să îşi păstreze calmul. Se gândea furios ce fusese în mintea lui de cumpărase acel colier. Piesa de teatru, şcoala, Elena, totul părea atât de departe! În curând, i se făcu somn de la atâta plâns şi uşor-uşor aţipi.

A doua zi, când deschise ochii, era în pat. Pijamaua călduţă cu maşinuţe îi încălzea corpul. Simţi o gâdilătură la un picior. Era Adam care sforăia bucuros. Colierul era încă pe masă.

— Te-ai trezit? spuse mama lui. Aseară te-am găsit dormind pe covor şi Adam era pe post de pernă.

Paul înţelese ce se întâmplase: Adam îl răsturnase de pe scaun şi el căzuse într-un vis profund. Asta era o mare uşurare. Împachetă colierul şi porni spre şcoală.

Când ajunse, Andrei îl întrebă nerăbdător:

— Eşti gata, prietene? Te-ai pregătit?

— Da, sunt gata, spuse el hotărât şi se îndreptă timid spre banca Elenei. Băgă mâna în buzunar şi scoase cel mai frumos pacheţel pe care cineva l-a făcut vreodată. Era o cutie roşie cu şase colţuri şi o fundă mare, albă, pe care stătea scris numele fetei.

— Elena, ai dori să joci rolul Julietei alături de mine în piesa de teatru a şcolii?

— Desigur că vreau! răsunară cuvintele ei mult aşteptate. Paul era în culmea fericirii.

— Dar piesa de teatru a şcolii nu este cumva peste şase luni?

Paul crezuse întotdeauna că piesa urma să aibă loc peste şase zile. Însă îi răspunse extrem de mirat:

— Bineînţeles că ştiam că este peste şase luni! Doar am vrut să mă asigur că vei accepta rolul!

Şi cu asta, Paul merse fericit la prietenul său. Andrei îl bătu pe umăr mândru şi îi spuse:

— Felicitări, Romeo!

Când Paul vru să îi răspundă, Elena dispăru. Paul se frecă la ochi și se apropie de banca ei. Pe bancă stătea desfăcută cutia mare roşie. Colierul era la locul lui. Elena zâmbea prietenos dinăuntrul frumosului diamant. Lui Paul îi trecu prin minte că visul lui poate fusese un pic real. Tocmai când se gândea mai profund, ca prin minune, Elena reapăru în banca ei.

Să fi fost doar imaginaţia lui Paul sau colierul chiar era fermecat?

Din păcate, asta nu vă pot spune nici eu…

Povestire scrisă de Ilinca Nuță la ediția din toamna lui 2016 a atelierului de scriere creativă cu Adina Rosetti.

DING DING DING DING!

Ce teroare, ce nenorocire! Pauza, scurta şi nepreţuita pauză, s-a încheiat într-un final. Cât doream să nu aibă sfârşit, dar se pare că are. Nu, nu începe ora, căci dacă aşa ar fi, aş fi mai mult decât fericit, dar începe Alegerea. În fiecare zi, un copil din şcoala Fertafil este Ales să-şi petreacă noaptea în Fertaf, marele penar gigant care ocupă jumătate din curtea şcolii.

— Este o formă ingenioasă de educaţie! spunea acum doi ani directoarea, la inaugurarea Fertafului, dar nu e nimic altceva decât o formă de tortură. Eu nu am fost niciodată în el şi nici nu intenţionez, dar Teo a fost.

— Este groaznic, mi-a spus el în următoarea dimineaţă. Desigur, tu nu vei fi niciodată ales, ai note prea bune şi eşti mereu cuminte…

Ce mi-aş fi dorit ca, într-adevăr, să iau mereu note mari şi să fiu cuminte, dar azi am primit testele la istorie şi sunt necăjit să spun că am luat primul meu opt. Sunt şi mai necăjit să spun că am spus primul cuvânt urat. Şi sunt cel mai necăjit că directoarea a văzut toată scena. Nici măcar vorbele lui Teo n-au putut să mă aline:

— Dintre atâţia copii nedisciplinaţi din şcoala asta, nu are cum să te aleagă tocmai pe tine…
Sunt două ore de când Teo a spus asta. Unde sunt acum? Lucrurile s-au întâmplat cu o viteză uluitoare. Am fost aruncat de sus într-o cameră întunecată şi am căzut pe ceva moale. Prin difuzoare se aude:

— Bogdan Verdecinescu, ai fost ales să-ţi petreci noaptea în Fertaf în urma unor acţiuni neadecvate pentru un elev model. Am pregătit o sesiune specială pentru tine, directoarea îţi urează noroc.

O, nu! Vocea continuă să vorbească:

— Am să îţi pun nişte întrebări la care va trebui să răspunzi. Dacă observi că unul dintre onorabilii tăi prieteni se întâmplă să-şi spurce gura, rostind un cuvânt ce nu ar fi trebuit să fie pomenit în instituţia şcolară, cum acţionezi?

— Păi, spun eu, realizând că ar trebui să dau un răspuns cât mai politicos şi formal, l-aş atenţiona să nu mai folosească acel cuvânt.

BANG!!!!!!! O rază de lumină ca un fulger străbate camera şi mă electrocutează.

— Răspuns greşit, răsună vocea din difuzor. Răspunsul corect era că trebuie să raportezi incidentul către un cadru didactic cât mai repede posibil. Următoarea întrebare îţi va fi dezvăluită peste 5 minute. Stimata doamnă directoare trece pe lângă tine pe coridor, spune vocea într-un sfârşit. Ce faci?

— O salut politicos, ce altceva?

BANG!!!!!!! Fulgerul mă izbeşte iar cu putere, răspândind durere în corp.

— Aaah! Ce înseamnă asta, mă răstesc eu. Lăsaţi-mă în pace!
BANG!!!!!!! Fulgerul izbeşte iar şi mai tare, apoi vocea din difuzor spune:

— Răspunsul dat este greşit şi tu trebuie să înveţi să te exprimi și să acţionezi cum trebuie. În caz contrar, eşti electrocutat. Răspunsul corect era să te asiguri că dumneaei are loc să treacă, să o saluţi politicos şi să pleci capul înaintea sa, rămânând aşa până când stimata doamnă ajunge în capătul coridorului. Să continuăm…

Mai are rost să povestesc cum am fost electrocutat din 5 în 5 minute? Am reuşit să răspund corect la vreo 6-7 întrebări, dar pe parcursul nopţii nu am reuşit să închid un ochi din cauza electricităţii care îmi vuia prin corp şi a vocii care, deşi din ce în ce mai rar, îmi zbiera în ureche următoarea întrebare. Teo nu pomenise niciodată de aşa ceva. Dacă părinţii mei aud de asta, vor da şcoala în judecată, cum să faci aşa ceva unui copil?! Dar nu îndrăznesc să mă mai opun, mi-a ajuns!

În următoarea săptămână, povestea mea s-a răspândit în toată şcoală. În Fertaf, copiii ar fi trebuit doar să stea acolo, dar la mine a fost un caz… special. Directoarea a fost dată în judecată pentru torturarea unui elev nevinovat. Părinţii mei au format o campanie contra Fertafului şi, cu sprijinul mai multor persoane, au reuşit să desființeze Marele Penar Gigant. Mâine se alege noul director, şi sincer să spun, a meritat tot ce am suportat ca să deschid mintea oamenilor şi să redau şcolii Fertafil spiritul şi reputaţia pe care o avea odată. Până la urmă, asta mă face un elev model…

Povestire scrisă de Lia Bănuță la ediția din toamna lui 2016 a atelierului de scriere creativă cu Adina Rosetti.

Azi a fost o zi tare urâtă. Am avut teste la fiecare materie, chiar şi la SPORT! De la atâta stat în bancă, mă doare spatele. Acum stau în pat, lumina-i stinsă, dar eu nu pot să dorm. Mă zvârcolesc, mă întind, mă învelesc, mă dezvelesc, dar nimic.

Trece o oră. În sfârşit, simt că ochii mi se închid. Mă zvârcolesc şi văd plutind prin faţa ochilor păianjeni şi vrăjitoare. Apoi răsare luna şi toate dispar.

Țârrrrrrr! Țârrrrrrr! Țârrrrrrr! Mă trezesc şi apăs pe buton. Mă dau jos din pat, îmi simt spatele greu. Mă duc în faţa oglinzii să mă pieptăn şi văd că în spate mi-au crescut aripi. Iau o pernă şi țip în ea, apoi dau două găuri în cămaşă prin care să îmi scot aripile şi îmi pun fusta. Mă îmbrac cu o geacă, ies din cameră, mă duc spre uşă şi mă încalţ. Mami vine şi ea, îmi ia ghiozdanul şi ne ducem în parcare. Ne urcăm în maşină şi pornim spre şcoală. Când ajung în clasă, începe ora de fizică, îmi scot haina şi rămân în hanorac. Urmează un test. Nu pot să stau bine în bancă, dar suport.

În pauză ies afară şi încep să mă joc cu nişte colege. Hanoracul mi se ridică până la umeri, iar Nicola, Carina şi Andreea îmi văd aripile. „Vă explic în clasă”. Când ajung în clasă, le spun toată povestea. Apoi Carina mă întreabă:

— Dar poţi să zbori cu ele?

— Nu am încercat…

— Hai să încerci acum, zice Andreea.

— Ştiu şi eu…

—Hai, Lia! zice Nicola.

— Of, bine! zic eu şi mă arunc pe fereastră.

Vântul suflă pe lângă mine, e o senzaţie uimitoare. Îmi deschid aripile, încep să planez prin aer, mă întorc şi intru pe fereastră….

VA URMA

Povestire scrisă de Roberta Mitache la ediția din toamna lui 2016 a atelierului de scriere creativă cu Adina Rosetti.

Dragă Agatha,

 

M-am gândit mult înainte să-ți scriu. De câțiva ani m-am îmbarcat pe nava imaginației și am călătorit prin lumea fascinantă a cărților. În această lume minunată m-am întâlnit cu cele mai îndrăgite personaje: Cenușăreasa cea harnică, Aurora cea frumoasă, Rapunzel cea curajoasă, Belle cea delicată, Heidi cea jucăușă, Tiana cea visătoare, Ulise cel înțelept, Cosette cea timidă, Prâslea cel voinic, Nică cel năzdrăvan și Smărăndița cea isteață.

Cel mai mult m-a fascinat, însă, povestea ta, Agatha.

Te-am descoperit într-o zi de iarnă argintie, când căutam prin rafturile bibliotecii din cartier. Stăteai singurică într-un colț, așteptându-mă. Te-am luat acasă și așa a început aventura noastră.

Am aflat despre tine că ești o fetiță isteață și pasionată de dezlegarea enigmelor. Am mai aflat că și ție îți plac călătoriile și îți place să scrii. Cred că ne asemănăm mult.

Îți aduci aminte de prima noastră călătorie în Egipt, pe Valea Regilor? M-ai uimit atunci când ai descifrat misterul tăbliței antice și am descoperit împreună enigma faraonului.

Și în India ai fost sclipitoare! Fără tine nu am fi reușit să redăm perla cea prețioasă templului zeiței Kali.

Mai ai fotografiile făcute împreună în Scoția cu bunicul tău? Îmi amintesc cu drag de plimbările cu balonul cu aer cald. Ce frumos se vedeau de sus castelele scoțiene!

Când am ajuns în Canada am fost uimită de frumusețea cascadei Niagara. Fiindcă tu erai preocupată să descifrezi misterul bijuteriilor dispărute ale faimoasei soprane Helga, eu am cutreierat prin misterioasele păduri ca să găsesc „Frunza prieteniei veșnice”. Ți-o trimit acum, în plic. Să ai grijă de ea, Agatha!

Nu ți s-a părut greu să descoperim enigma de pe turnul Eiffel? Ce mult mi-au plăcut cornurile acelea delicioase pe care le-am mâncat la restaurantul Bistro!

Îți scriu pentru că îmi este tare dor de tine și de timpul frumos, petrecut împreună. Știu că a trebuit să te întorci acasă, la Londra, ca să te inspiri pentru noua ta carte. Transmite-i salutări, motanului tău pufos, Watson!

Îți mulțumesc că m-ai luat cu tine, în lumea ta. Mi-ai dat încredere și m-ai făcut să visez. Ești o fată frumoasă, deșteaptă și aduci în jurul tău bucurie. Ai o intuiție grozavă care te ajută să descifrezi cele mai încâlcite situații.

Agatha, te aștept din nou în orășelul meu, să plecăm împreună într-o nouă aventură, să deslușim mistere și să descoperim frumusețea lumii.

 

Te îmbrățișez cu drag,

Roberta

Povestire scrisă de Ștefania Istrate la ediția din toamna lui 2016 a atelierului de scriere creativă cu Adina Rosetti.

A fost o dată un postovitor pe nume Marcus. Postovitor înseamnă un fel de magician, care creează poveştile, dar le şi realizează cu adevărat, cu ajutorul spiriduşilor săi.

Era o zi perfectă pentru a crea noi poveşti. Marcus s-a aşezat pe scaunul său din petice colorate şi a început să se gândească la noi întâmplări. El îşi spuse în gând:

— Piticii care au grijă de o prinţesă cu faţa albă… hmm! Deja am folosit aceste cuvinte şi întâmplări. Mi-a venit o altă idee! Aş putea vorbi despre o carte care prinde viaţă şi povesteşte singură întâmplările sale magice. Este o idee excelentă!

Postovitorul plecă spre MAREA CARTE A POVEŞTILOR, care era aşezată într-o sală foarte mare a casei lui. Cartea era ca o casă şi îşi schimba coperta în funcţie de ultima poveste inventată sau de BRAŢUL AJUTĂTOR, care putea schimba coperta după dorinţa fiecăruia. Singură problemă pentru spiriduşi era că numai Marcus putea intra în cabina unde se afla BRAŢUL AJUTĂTOR. Ei şi-ar fi dorit să meargă în cabină şi să poată schimbă coperta după dorinţele lor. Dar, dacă schimbai complet coperta faţă de poveste, făceai un mare dezastru ce putea distruge MAREA CARTE A POVEŞTILOR.

 

În urmă cu mult, mult timp s-a făcut un concurs de postovitori. La fiecare 10.000 de ani se face o alegere a noului postovitor, care poate schimba poveştile. Pe când Marcus era tânăr şi se înscrisese pentru acel post, mai era încă un canditat, pe nume Rafon. Fusese coleg cu postovitorul nostru, dar când fiecare dintre ei a auzit că celălat s-a înscris, s-au supărat unul pe altul şi nu au mai fost prieteni. La şcoală fuseseră nedespărţiţi, mereu unul lângă celălalt. Chiar şi colegii spuneau că s-ar putea la un moment dat să devină duşmani.

 

Postovitorul ajunse în camera unde se afla cartea respectivă şi merse la uşa de la intrare, dar uşa era de la un castel bântuit. El s-a gândit că trebuia să fie un castel plin de fericire.

Înainte să vină el, Rafon se deghizase într-o bătrânică ce dorea să vorbească cu Marcus. A intrat pe uşa castelului şi a transformat fericirea în tristeţe. Mare parte din poveste era amestecată.

Din păcate, coperta era cu tristeţe. A trecut la următoarea poveste care era despre o fată care îşi pierdea pantoful şi se căsătorea cu prinţul. El o schimbase cu o fată rea care îşi mințea mama şi care dorea să le vadă pe surorile sale vitrege la închisoare. Până la urmă, una dintre surorile sale se căsători cu prinţul cel frumos şi tocmai ea ajunse în închisoare. Când Marcus a ajuns la sfârşitul acestei poveşti s-a supărat tare şi şi-a chemat spiriduşii să-l ajute la refacerea poveştii.
I-a lăsat pe spiriduşi să-şi facă treaba şi a plecat spre cealaltă poveste, dar a văzut o mantie neagră! El şi-a spus în gând:

— Ce o fi acea mantie? Oare a intrat cineva în MAREA CARTE A POVEŞTILOR?

S-a dus în fugă după Rafon şi l-a apucat de haină. El i-a spus:

— Predă-te, altfel te voi spune alegătorilor de postovitori şi vei merge la închisoare!

— Mă predau! Sunt Rafon! Colegul şi rivalul tău!

— Rafon, de ce ai face una ca asta?

— Deoarece tu ai fost ales să fi postovitor, iar eu nu! Eu trebuia să fiu postovitor! Toţi bărbaţii din familia mea au fost, iar eu am pierdut şi acum familia nu mă mai recunoaşte. Sunt o ruşine pentru ei!

— Îmi pare rău, dar nu eu am ales să fiu postovitor şi, dacă mi-ai fi povestit aceste întâmplări, le puteam zice alegătorilor să mă retrag!

— Chiar ai face asta, Marcus? Tu ai fost bun cu mine tot timpul, dar nu mi-am imaginat că poţi să-ţi laşi visul deoparte pentru a-ţi ajuta prietenul să ajungă postovitor!

— Tu ai fost cel mai de nădejde prieten şi nu m-ai minţit! M-ai ajutat la greu şi mi-ai fost în spate mereu pentru a mă susţine! Cum să nu-mi ajut prietenul?

— Acum nu mai poţi face nimic, dar nu este nici o problemă!

— Rafon, hai să ne împăcăm şi te voi lasă să stai în camera alăturată mie, unde vei face şi tu poveşti.

— Ar fi minunat!

Şi aşa au ajuns să fie din nou buni prieteni, ca în copilărie!

Povestire scrisă de Teodora Gherghe la ediția din toamna lui 2016 a atelierului de scriere creativă cu Adina Rosetti.

Citim din plăcere, din curiozitate, din nevoia sau dorinţa de informare sau din dorinţa de a descoperi lumi noi, experienţe noi, de a evada sau de a ne (re)descoperi. Indiferent de motivaţia pentru care deschidem o carte, vom găsi aproape întodeauna o recompensă (mai multe, de fapt) ascunsă între coperţile ei. Recompensa e, însă, alta pentru fiecare cititor şi alta la fiecare recitire. Uşa pe care o deschide sau emoţia cu care se închide o carte este unică pentru fiecare dintre noi: pentru că ceea ce înţelegem, simţim şi contemplăm printre rândurile uneri cărţi este legat stâns de cine suntem noi.

Aşa se face că nu există de fapt o carte anume care să deschidă pentru toată lumea aceleași uşi ale cunoaşterii. La fel, nu există o uşă pe care să o deschidă orice carte. Dar e cert că potenţialul cel mai mare de a descifra secrete ascunse în interiorul nostru sau departe de noi stă în… cartea viitoare pe care încă nu ai citit-o. Şi, dincolo de lecturile obligatorii şi de listele cu Top 100 de cărţi de citit într-o viaţă, e important să citeşti cărţi care îţi fac cu ochiul, cărţi care te intrigă, te fugăresc, te depăşesc, te enervează, te testează, te fac să plângi sau să râzi cu lacrimi, până găseşti cartea perfectă pentru uşa secretă pe care abia aşteptai să o descui. Secretul este deci… să citeşti, şi apoi să citeşti în continuare.

Uneori, s-ar putea să îţi folosească şi să reciteşti. Uneori mă amuz recitind poezii sau paragrafe din cărţile copilăriei. În timpul în care imaginaţia mea nu avea margini şi visam că o să salvez lumea… ca majoritatea celor ce vârstă mea, probabil. Îmi amintesc cum cochetam cu vocaţia de scriitor când eram mică: cred că am scris poezii cât să umplu zeci de felicitări pentru părinţi, bunici, iubiţi, prieteni. Mama mi-a făcut cadou, pe la 8 sau 9 ani, prima mea carte de poezii legată, cu copertă de piele verde închis. Am început să scriu chiar un roman despre lumea adulţilor prin ochi de copil, într-o vară petrecută la bunici, într-un caiet în care, de fapt, trebuia să scriu fişele lecturilor obligatorii. Timpul a trecut, însă, şi mi-am dat seama că mintea mea critică se ancorează din ce în ce mai mult în căutare de dovezi, fapte, semne şi logică, până într-atât, încât aveam să îmi masacrez la nesfârşit fiecare rând de proză sau versuri, fără sorţi de izbândă. Aşa că beletristica a rămas o joacă de copil. Ce să-i faci, nu putem să fim toţi scriitori…

Dar cei care sunt ne deschid uşile spre alte lumi. Lumi cu maşini care merg pe bază de benzină, copii care merg la şcoală pe unicorni roz sau imagini care te teleportează în locul în care a fost făcută poza. Acestea sunt locurile în care aş vrea să îmi duc cititorii, dacă aş reuşi să public şi eu o carte.

Povestire scrisă de Toma Vlad Ștefănescu la ediția din toamna lui 2016 a atelierului de scriere creativă cu Adina Rosetti.

A fost odată, în Tărâmul Basmelor, şcoala basmelor. Aici s-au întâlnit cei trei eroi ai noştri: băiatul, care era fiul lui Harap-Alb, leul şi ciclopul. Ei erau prieteni atât de apropiaţi, încât trăiau împreună. Într-o zi s-au gândit să meargă într-o aventură legendara în căutarea armelor de aur.

În a doua zi au vorbit între ei:

— OK! Noi o să mergem în pădurea zmeilor, apoi în mlaştina vrăjitoarelor şi în final pe muntele Legendar, unde o să găsim armele de aur, a spus băiatul lui Harap-Alb.

— Sunteţi pregătiţi? Că eu sunt! a exclamat ciclopul.

— Eu nu trebuie să mă pregătesc, pentru că deja sunt! a spus leul.

— Părinţii noştri ne lasă să mergem, aşa că ne-au adus cele necesare drumului şi mâncare. Vom pleca mâine la răsărit, a spus fiul lui Harap-Alb.

În ziua următoare, au plecat. Băiatul şi-a luat praştia lui legendară, leul şi-a luat sabia lui norocoasă şi ciclopul buzduganul lui gigantic. Când au plecat, colegii lor le-au urat mult noroc, iar profesorul le-a spus că vor primi câte un zece la materia aventurii.

 

Au ajuns în Pădurea zmeilor înainte de răsăritul soarelui. Zmeii încă dormeau, aşa că eroii noştri au mers foarte încet, sperând să poată traversa pădurea fără să îi trezească. Dar la prima rază de soare aceştia au început să se trezească. Cei trei tovarăşi luat-o la fugă. Au alergat aşa de repede, încât nici zmeii nu puteau să-i ajungă şi, într-un final, au ieşit din pădure. Zmeii nu au avut curaj să se aventureze în afară pădurii, care îi proteja.

Eroii şi-au continuat drumul grăbiţi. Când s-a făcut noapte, şi-au aprins focul de tabără, au mâncat câte ceva şi s-au odihnit pe rând. Leul a fost primul care a stat de gardă. Dis de dimineaţă şi-au continuat drumul.

Au făcut 8 kilometri până la Mlaştina Vrăjitoarelor. Când s-au apropiat, au văzut nişte monştri care păzeau intrarea mlaștinii. În lupta care a urmat, eroii noştri şi-au folosit abilităţile speciale: leul a lovit o piatră cu sabia, formând mai mulţi lei mai mici, ciclopul a provocat un cutremur lovind puternic pământul cu buzduganul lui, iar băiatul şi-a folosit abilitatea finală, aruncând cu praştia pietre din foc în monştri, topindu-i. Învingători în luptă, au început să cerceteze zona. Au găsit o căsuţă a unei femei de vreo 20 de ani, care avea o fetiţă de vârsta lor, şi au rămas la ele peste noapte. Femeia i-a rugat să gonească vrăjitoarea cea rea. Are să le dea binecuvântarea ei de vrăjitoare bună şi mâncare gătită de ea pentru a prinde puteri. Cei trei au mers în casa bântuită, au găsit vrăjitoarea cea rea şi au gonit-o din mlaştină. Locul s-a vindecat imediat după plecarea ei.

Au ajuns, în sfârşit, la Muntele Legendar. Urcuşul a fost foarte greu, dar au găsit cufărul cu armele de aur. Acesta era apărat de un balaur gigantic, dar lupta cu acesta a fost uşoară pentru eroii noştri, deja obişnuiţi să înfrunte monştrii. Cu toate astea, în luptă ciclopul şi-a rănit mâna dreaptă, dar, cu ajutorul binecuvântării primite de la vrăjitoarea cea bună, aceasta s-a vindecat în scurt timp.

Când au deschis cufărul, au găsit armele de aur şi au devenit pe loc mai puternici, mai isteţi şi mai musculoşi. Când sărbătoreau victoria, au apărut ca din senin Vrăjitoarea cea bună, fata ei, colegii lor de şcoală, împreună cu profesorul şi cu părinţii lor.

Cei trei i-au întrebat:

— Cum aţi reuşit să ajungeţi aici în mai puţin de un minut?

— Vrăjitoarea cea bună, care este chiar sora mea, ne-a teleportat aici cu ajutorul unei vrăji de-ale ei, a spus soţia lui Harap-Alb.

— Bravo, băieţilor! Aţi câştigat o medalie de aur şi nota zece la materia Aventurii. Aţi devenit adevăraţi eroi astăzi, a spus profesorul lor.

 

Cu toţii au petrecut acolo 4 zile şi 4 nopţi. Apoi totul s-a întors la normal.

În ziua următoare, la şcoală, cei trei au vorbit între ei:

— Vreţi să mai mergem într-o aventură, să îl găsim pe legendarul Făt-Frumos din Lacrimă? a întrebat băiatul

— Da! Trebuie să facem asta neapărat, a spus Leul, plin de adrenalină.

— De ce nu? Să pregătim scutirea pentru școală, a spus ciclopul.

Povestire scrisă de Matei Cercel la ediția 2016 a școlii de vară de scriere creativă cu Adina Rosetti.

22.03.2011
Astăzi aproape am reușit să scap. Deșteptul ăla de stăpân a lăsat poarta deschisă. Când am încercat să fug, m-a prins și m-a băgat în curte.

16.04.2011
N-am mai scris de ceva timp în jurnal. Am avut 2 motive: 1. Nu vreau ca stăpânul să mi-l găsească și să mă dea pe mâna unor oameni într-un costum ciudat, care vor face tot felul de experimente pe mine. 2. Ceva foarte ciudat s-a întâmplat: Stăpânul s-a împrietenit cu o doamnă, Emily.

09.10. 2012
Cei doi stau mereu împreună. Pe mine au început să mă ignore. Dar nu-mi pasă, căci spuneau ceva despre un copil. Sunt tare curios despre ce-i vorba. Într-o dimineață s-au dus undeva și s-au întors abia în celealtă dimineață, cam pe la ora a 10-a.

31.10.2012
Lui Emily i s-a umflat burta. Are tot felul de dureri. Nu înțeleg de ce nu îi dă stăpânul direct o pastilă anti-balonare.

14.07.2015
Lui Emily i s-a mărit și scăzut treptat burta. La un moment dat și-a revenit. Odată cu asta a apărut și un băiețel, Luke. Ei îl îngrijesc și el se joacă cu mine mereu. Acum el se joacă cu niște forme geometrice și spune doar cuvintele ,,tati” și „mami”. Sper că nu e bolnav.

03. 08. 2017
Emily i-a luat lui Luke un dreptunghi pe două picioare. L-au pus în camera lui. Luke apăsa pe el și ceva se vedea pe dreptunghi. Am crezut mult timp că este magie. Dar stăpânul mi-a spus că este ceva numit „tehnologie”. Ce nume complex pentru o bucată de fier pe care se vede ceva.

29.12.2017
A trecut ceva numit „Crăciunul”. În noaptea aceea Emily și Stăpânul au strecurat sub copacul din casă (habar n-am de ce ai vrea să aduci un pom în casă) niște cadouri. Când Luke s-a trezit, i-au povestit cum că un domn cu o sanie la care trăgeau niște cerbi (din câte am înțeles) s-a strecurat prin horn (nici măcar nu avem așa ceva, dar Luke nu s-a prins) și a pus sub brad niște cadouri. (I-am văzut cu ochii mei, ce prostie!)

15.09.2018
Luke a început să se ducă într-un loc numit „școală”. Acolo învață tot felul de chestii care nu înțeleg la ce te pot ajuta. Doamna aceea de acolo le dă să scrie litere pe un caiet. Literele au fost inventate ca să exprimi lucruri prin ele, nu să le scrii aiurea într-un caiet. Cel puțin asta cred eu.

21.10.2018
Stăpânul m-a dus într-un loc alb, unde era o persoană în alb. Se numea „veterinar”. Spunea ceva despre 3 luni, eutanasiere și alte lucruri. Am aflat că are legătură cu moartea. Nu prea știam că durerea mea enervantă de oase are legătură cu asta. Credeam că e ceva normal.

22.10.2018
Am căutat pe bucata subțire de fier a lui Emily, care avea desenat pe spate un măr mușcat, ce e cu moartea. Am reușit să fac asta când cei doi s-au dus să îl ia pe Luke de la școală, și ea și-a uitat telefonul acasă. Scria pe site-ul acela unde găsești de toate, Google, pe care mi l-a arătat Stăpânul, că după moarte nu e nimic. Oricât de rău ar fi, sper să nu fie chiar nimic. Asta îmi cam dă fiori.

14.11. 2018
Am fost la domnul în alb din nou. A vorbit cu stăpânul meu ceva despre o operație, care cică ar fi foarte periculoasă. Mie îmi plac lucrurile periculoase. Îmi place să mă uit cu Luke la motocros.

10.12.2016
Am simțit o durere cruntă, apoi ceva numit anestezie și-a făcut treaba și m-a adormit. Tot ce îmi amintesc e că după operație simțeam o durere oribilă, dar nu de la oase. Într-o săptămână mi-a trecut. Pfiu, ce bine că mai trăiesc!

To be continued…