Blog

Povestire scrisă de Elena Oancea și Maria Banciu la ediția 2016 a școlii de vară de scriere creativă cu Adina Rosetti 

Într-o zi, o zână cleptomană intră într-un mall și se plimbă căutând ceva de furat în timp ce își mângâie pistolul roz cu bomboane de la talie. Într-un bar vede un pirat cu picior de lemn care bea un pahar cu rom.

ZC (zâna cleptomană): Ce picior mișto! Trebuie să fie al meu!

PE (piratul eșuat): Ce-i poșirca asta? Chestia asta-i rom?! Mai bune sunt balele de calamar decât acest lichid fără gust sau aromă!

ZC: Trebuie să mă apropii să-i fur piciorul ăla!

Zâna se apropie de piciorul piratului când, deodată, observă ceasul lui strălucitor de la mână. Fură piciorul și ceasul. Piratul se întoarce spre ea.

PE: Hei! Dă-mi lucrurile înapoi!
ZC: Nu, nu! Sunt ale mele acum! Pa, pa, trebuie să plec!
PE: Nu înainte să-mi dai lucrurile înapoi!
ZC: Burtă mare! Nu ai cum să mă prinzi, alerg mai repede decât tine și am aripi!
PE: Treci înapoi acum!
ZC: Ești simpatic, fraiere!

Zâna cleptomană fuge cu lucrurile piratului eșuat, iar acesta o urmărește. Ajunsă într-un magazin de parfumuri, șterpelește unul și se ascunde după vitrină.

PE: Unde e? Unde e?
V(vânzătoarea): Ce să fie?
PE: Cucoana dusă îmbrăcată în roz! Unde e?
V: Acolo, acolo!
PE: Unde, femeie?!
V: Acolo, după vitrină!
PE: Ce accent moldovenesc mișto ai!
V(nervoasă): Ia-ți cucoana și pleacă din magazinul meu!

Zâna se ridică de după vitrină și o ia la fugă spre scările rulante, cu piratul pe urmele ei.

V: Domnule, plătiți parfumul!
PE: Lasă-mă cu parfumul tău! Trebuie să-mi recuperez lucrurile de la hoața aceasta, care probabil are și lucrurile dumneavoastră!
V: Noroc!

Zâna coboara în viteză scările cu piratul pe urmele ei. Acesta se împiedică și, pentru a nu cădea, se sprijină de zână și o face să scape lucrurile furate în fântâna din fața ei.

ZC: Știi ceva? Nu îmi mai trebuie lucrurile acestea… ți le dau ție, bine? Te-am pupat! Pa!
PE: Ce?! Nu! Vino înapoi!

Zâna părăsește mallul țopăind, lăsându-l pe pirat în genunchi în fața fântânii.

 

Povestire scrisă de Alexandru Patrinichi la ediția 2016 a școlii de vară de scriere creativă cu Adina Rosetti 

Am primit o nouă misiune. Regele m-a trimis să mă lupt cu un balaur și să salvez prințesa. Am văzut prințesa doar în picturi până acum. Cu rochia și pălăria roșii și cu sufletul său acidulat. Am plecat în misiune. A trebuit mai întâi să trec printr-un teren presărat cu capcane negre și scârboase care au căzut din copacii gigantici. Am fost nevoit să trec și peste o prăpastie adâncă și am ajuns în cele din urmă la castel. M-am luptat cu balaurul rău și urât și l-am doborât, însă el mi-a spus cu ultima suflare:

— Draga ta prințesă nu mai este.

Apoi vocea i s-a schimbat într-una de femeie plictisită:

— Mai avem doar Pepsi.

A fost ca o săgeată care mi s-a înfipt în inimă… Apoi mi s-a făcut frig. Am îngenuncheat copleșit de durere. Cu ultima suflare, i-am cerut iertare regelui în șoaptă. În cele din urmă am căzut, răpus de durere.

Povestire scrisă de Tudor Ditu la ediția 2016 a școlii de vară de scriere creativă cu Adina Rosetti 

În orașul Mechona se întâmpla ceva ciudat. Toți locuitorii erau uimiți. Pe străzile orașului, mai multe smatphone-uri umblau într-o turmă, fugind de lângă casele oamenilor. Acestea își transferau datele lor către alte telefoane. De ce? Voiau să cucerească lumea.

Se urcară pe cea mai înaltă clădire din oraș și începură să strige:

— Dragi cetățeni, ne-am săturat să fim torturați în fiecare zi de degetele voastre. Acum e rândul vostru să fiți conduși de noi, telefoanele mobile. Împreună cu alte device-uri, vom crea o comunitate care se va răzbuna pe om pentru această tortură, fiind forțați să rulăm Facebook-ul, Instagram-ul, YouTube-ul și jocurile voastre. S-a terminat! E rândul nostru să dominăm planeta.

Locuitorii au rămas atât de uimiți de puterea telefoanelor, încât s-au gândit să înceapă un război cibernetic. Oamenii împotriva Smartphone-urilor. Oare cine va câștiga?

Oamenii începură să se pregătească serios pentru acest război. Telefoanele își încălzeau sistemele de operare, componentele, camera, ecranul, etc. Era sigur că această luptă va fi una aprigă.

Cele două formații se întâlniră pe câmpul de luptă și strigară:

— Fie ca cei mai buni să câștige!

Războiul începuse și continuă încă.

Poveste colectivă scrisă la ediția 2016 a școlii de vară de scriere creativă cu Adina Rosetti

Elena

Era o noapte caldă. De mult timp nu mai avusesem parte de aşa ceva, în regiunea ploioasă în care locuiam de trei ani. Trei ani de când mă mutasem din casa părinţilor mei. În acea noapte neobişnuită am decis să îmi aloc câteva ceasuri de răgaz şi să ies la o plimbare pe bulevardele parcă scoase dintr-o carte cu poveşti uitate.

Am fost întâmpinată de lumina galbenă şi plăpândă a felinarelor şi de zgomotul infernal al oraşului. Cu paşi nesiguri am pornit pe străzi înguste, dorindu-mi să scap de agitaţia prezentului. În timp ce mergeam, am auzit o voce îndepărtată care mă îndemna să intru. M-am întrebat cum aş putea să fac aşa ceva, când în jurul meu erau doar pereţi netezi şi înalţi care aruncau umbre înfricoşătoare asupra pământului.

Deodată, o lumină puternică a inundat întunericul gros şi m-am trezit faţă în faţă cu o cameră. Gândurile îmi spuneau să plec, să alerg, să mă îndepărtez de acel loc ciudat unde mă puteam pierde, dar, pentru prima oară, nu mi-am ascultat gândurile şi am intrat într-o cameră mică, cu podeaua din piatră, tavan şi pereţi albi. Nimic altceva nu se afla acolo. După câteva secunde, în locul a doi pereţi au apărut două perdele grele şi roşii, iar albul a fost pătat cu vopsea grena. Poate că nu era vopsea, dar mă simţeam mai bine dacă mă convingeam că asta e. Nu ştiam ce să fac. După minute lungi, care s-au transformat treptat în ore, mă aflam tot în camera aceea şi nu avem nicio idee despre cum aş fi putut să ies şi să mă întorc în micul meu apartament de la ultimul etaj al singurului bloc nerenovat dintr-un cartier mărginaş.

Am decis să trag o perdea. Cu mintea goală de gânduri şi cu faţa purtând semnele oboselii, m-am apropiat de o bucată veche de material. Am întins o mâna tremurândă şi am încercat să simt perdeaua, dar o forţă invizibilă m-a tras înapoi. O voce ameninţătoare a bubuit în micul spaţiu şi m-a informat că trebuie să am o amintire în gând pentru a putea să scap din cameră. Am început să mă plimb în susul şi în josul camerei, gândindu-mă ce amintire să îmi pun în cinematograful creierului. O imagine îndepărtată a unei fetiţe care stătea în grădiniţa din spatele casei şi culegea flori a plutit spre mine şi mi-a inundat sufletul cu lumina bucuriei. Ca în transă, m-am apropiat din nou de pânza roşie şi am dat-o în lături pentru a fi întâmpinată de o floare.

Nu ştiam ce să fac cu ea. Am decis să o iau şi, cum degetele mi-au atins tulpina netedă, m-am trezit într-un vârtej de nisip. În jurul meu vedeam clepsidre înalte, cu ornamente bogate şi detalii fine dansând şi învârtindu-se repede. Am închis ochii şi m-am lăsat purtată de vânturile timpului, până când am simţit că sunt lăsată cu brutalitate pe o suprafaţă rece.

Alex

Când mi-am revenit, eram în cu totul alt loc. Ma aflam într-o cameră cu pereți albi și cu mai multe perdele, tot albe. Eram într-o cameră de spital. Ma simțeam foarte obosită și cu un efort imens m-am ridicat în capul oaselor. Atunci a intrat o asistentă și a fost șocată când m-a văzut.

— Te-ai trezit…

S-a uitat nedumerită la mine și a ieșit din cameră. Nu înțelegeam încă nimic. Cinci minute mai târziu a venit un om bătrân cu halat alb și s-a uitat la mine la fel de șocat ca asistenta. Apoi a zâmbit satisfăcut.

— Băiete, ai fost în comă două săptămâni și toți credeam că nu te mai trezești, a spus doctorul…
— Dar… am spus eu. Trebuie să fie o greșeală. M-am uitat în oglinda de lângă mine și apoi mi-am dat seama. Nu mai eram în corpul meu obișnuit. Eram în corpul unui băiat de 15 ani.
— Nu e nicio greșeală. Acum, îmi poți spune unde sunt părinții tăi?
— Nu… nu știu…
— Acum trebuie doar să te odihnești, mi-a spus doctorul. M-am întins pe pat și am adormit.

Când m-am trezit, asistenta stătea lângă mine și mi-a spus:

— Poți pleca acasă, analizele de sânge sunt bune.
— Dar… Nu-mi amintesc să fi făcut analize.
— Probabil pierderea de memorie este de la perioada de stat în comă.

M-am ridicat din pat, mi-am pus un hanorac albastru închis și niște adidași portocalii și am mers pe coridor până la ușă. Am ieșit și mi-am dat seama că știam locul: spitalul din oraș. M-am dus imediat la poliție și am cerut datele despre băiatul în corpul căruia eram. Îl chema Alan Greenfield și era orfan. Aparent, trăia cu bunica în casa părinților săi.

Un băiat cu părul blond și ochi căprui dintr-un colț al încăperii, pe care nu-l observasem până atunci, m-a întrebat:

— Ai pierdut sau ți s-a furat buletinul?
— Pai m-am trezit în corpul ăsta și voiam să…

M-a lovit cu cotul în burtă.

— Asta pentru ce a fost? am întrebat nervoasă… sau mai degrabă nervos.
— Vino afară cu mine, mi-a spus.

Am ieșit împreună cu el afară din clădire și apoi mi-a soptit:

— Ai intrat în camera timpului.
— De unde știi?
— Nu contează. Înainte erai o fată?
— Da, am răspuns nedumerită.
— Ai primit blestemul timpului!
— Și asta ce înseamnă?
— Nu poți muri!
— Super!
— Nu e super. De fiecare dată când mori, te trezești în alt corp care a murit în ultimele trei zile.
— Deci băiatul ăsta… Alan Greenfield a murit în spital?
— Exact!
— Și există un mod prin care pot să-mi iau corpul înapoi?
— Da, dar e foarte greu.
— Ce trebuie să fac?
— Trebuie să îndeplinești o poruncă a Stăpânului Timpului.
— Deci acum începem cu cele 12 porunci ale lui Hercule?
— Cam așa. Îți aduci aminte unde ai murit prima oară?
— Nu mai știu exact, dar era o stradă îngustă și întunecată.
— Strada 37?
— Cred că da.
— Atunci hai să mergem. Și nu uita un lucru: Dacă mori, te voi aștepta tot timpul în fața spitalului.

Nerăbdatoare, am trecut strada în viteză și nu am dat importanță semaforului.

Înainte să-mi dau seama, am simțit ceva izbindu-se în mine și apoi am adormit. Mă lovise mașina.

Matei

După ce a dat mașina peste mine, m-am trezit într-un corp foarte scund. Pentru o clipă, am crezut că eram un copil mic, dar când m-am uitat în jos, nu am văzut mâini, ci labe. Atunci am înțeles că devenisem un câine. M-am gândit să mă duc înapoi să vorbesc cu omul cu care m-am întâlnit după ce am ieșit din spital, ca să-l întreb unde este acest „Timp” despre care mi-a vorbit. Am ajuns imediat la el, deoarece eram un câine, bineînțeles. Dar el nu m-a recunoscut. Așa că m-am gândit că situația nu prea e roz și că acest corp nu prea mă ajută la nimic. Așa că, tot ceea ce am făcut a fost să mă așez ca o floricică în mijlocul străzii.

Un claxon frenetic, o frână și o bufnitură sunt ultimele lucruri care le aud în acel corp.

M-am trezit într-un corp complet nou, ceva mai înalt. Era un bărbat. Omul avea în buzunar un portofel. În portofel se aflau 100 de dolari și un buletin pe care scria „John Borlock”. În celălalt buzunar avea un telefon LG. Pe profilul lui de Twitter scria că are 20 de ani.

Acum, că aveam un corp rezonabil, m-am gândit să mă duc în camera secretelor, să investigez. Nu avea ce să mi se mai întâmple, eram deja blestemată. Așa că atunci când am ajuns acolo, am crezut că nu-i nimic schimbat. Am început să mă joc învârtindu-mă în acea perdea roșie. Totuși, când am ieșit din ea, o ușă nouă s-a deschis. Ducea pe o mică alee, unde erau două semne – „Spre Ținutul Ciudățel” și „Spre castel”. Oare descoperisem o lume magică nouă? Nu am avut timp să cuget, că un goblin m-a atacat pe la spate, m-a înjunghiat și mi-a luat cei 100 de dolari. Am murit gândindu-mă la mine în chip de ghepard fugind după goblin și răzbunându-mă. Când m-am trezit, chiar eram un ghepard. Cumva blestemul ăsta îți adăuga și o Super-Putere????

Tudor

În momentul acela, nu mai ştiam ce să fac. Simţeam un fior în mine şi am hotărât să-l găsesc pe goblinul care m-a transformat în ghepard. Nu mă puteam întoarce la omul din faţa spitalului, deoarece lumea ar fi crezut că o să-l atac. Aşa că m-am gândit că poate rezolvarea acestei dileme cu timpul o are goblinul.

Înapoi în camera secretă, am început să caut nişte cărţi din care să aflu localizarea exactă a goblinilor. Se zicea că ei locuiesc în peşterile de la marginea oraşelor mari. Nu am mai stat pe gânduri şi, cu abilităţile mele de vânător, am pornit spre peşteri.

Fugeam cu o viteză inegalabilă, iar săriturile mele erau numai bune pentru vânat, ca şi cum aş fi avut o Super Putere! Căutam, dar, spre surprinderea mea, nu găseam peşterile cu goblini. Era imposibil! Ştiam că sunt aici.

După câteva ore grele de căutat, am găsit peşterile. În faţa lor, părea să fie un foc de tabără, dar, mai degrabă, era un ritual. M-am apropiat puţin şi mi-am văzut corpul de fată pe care îl aveam la început. Nu-mi venea să cred ce vedeam. Eram înspăimântată, dar şi sigură că aceşti goblini sunt răspunsul la problema mea cu transformările. În acel moment, am sărit în centrul cercului ritualic şi am început să scot nişte sunete. Nici eu nu ştiam ce voiam să exprim, dar îl găsisem pe goblinul din camera secretă.

Chiar când voiam să-l atac, am simţit ceva ascuţit înfigându-se în spatele meu. În acel moment, am căzut la pământ şi am văzut faţa celui vinovat. Nu-mi venea să cred! Vânătorul era chiar băiatul din faţa spitalului care mă ajuta. Chiar el mă împuşcase. După ce am murit, ar fi trebuit să trec imediat în corpul altcuiva. De fapt, parcă pluteam printr-un tunel al timpului. Îmi vedeam vechile amintiri de dinainte să mă transform. Amintirile cu părinţii mei în vechea casă, ba chiar şi cele mai frumoase amintiri ale lui Alan Greenfield şi cele ale lui John Borlock.

Totul devenea din ce în ce mai ciudat. La un moment dat, m-am trezit într-un loc diferit. Eram în casa mea părintească. Stăteam întinsă pe covorul de mătase. Am deschis ochii şi i-am văzut pe părinţii mei. M-am dus imediat să-i îmbrăţişez, dar m-au respins. Am aflat că eram un băiat îmbrăcat în haine de vânătoare, blond şi cu ochii căprui. Eram chiar băiatul ce m-a împuşcat şi care mă ajuta în legătură cu recuperarea corpului meu. „Cum este posibil?”, m-am întrebat. Totul devenea din ce în ce mai straniu…

Voiam să mă trezesc din acest coşmar, trebuia să existe o cale, ştiam că părinţii mă aşteaptă şi brusca revedere cu ei, chiar şi din corpul băiatului, îmi redeştepta dorul de familia mea…

Maria

Fără să stea pe gânduri, părinţii m-au dat afară din casă. Alergam supărată în ploaie, în corpul acela străin care nu mă avantaja deloc. Îmi doream să se termine odată toată povestea asta. Să pot să îmi revăd prietenii şi mai ales părinţii, care, dacă ar vedea-o pe fata lor, în corpul ei, s-ar bucura nespus. Eram hotărâtă să lupt până la capăt. Tot gândindu-mă, nu am observat maşina care în clipa aceea s-a izbit de mine. Şi am murit, de data aceasta fericită că scăpasem de trupul băiatului, şi am revenit în tunel.

Tunelul arăta acum diferit. Înainte era plin de amintirile mele, unele dintre cele mai frumoase; acum însă era beznă, un întuneric infinit. O voce monstruoasă urla îngrozitor, sau asta era doar în capul meu. În orice caz, m-am trezit la periferia oraşului, pe un petic de iarbă, capul îmi vâjâia îngrozitor şi abia mă puteam ţine pe picioare. Hainele erau ciudat de asemănătoare cu cele pe care le purtasem în ziua în care descoperisem camera. Am găsit o mică pudrieră în buzunarul pantalonilor, o pudrieră care conţinea o oglindă. Când m-am uitat în ea, mai să cad din nou pe jos. Eram chiar eu, în corpul meu vechi şi drag. Nu-mi venea să cred! Am aruncat o scurtă privire la orizont. În mintea mea apăreau tot felul de întrebări „Oare cât voi putea sta în corpul ăsta?” „Voi fi transferată oare în alt corp?” Am decis să iau măsuri.

Am început să alerg nebuneşte prin oraş cu gândul să ajung în camera secretă. Când am ajuns, se făcuse aproape miezul nopţii. Am intrat cu mare grijă, când, deodată, am auzit o mişcare şi, parcă, o şoaptă. Inima îmi bubuia în piept şi aveam un singur gând în minte: „Ia cartea aia nenorocită şi fugi!” Lumina lunii bătea fix pe bibliotecă. Cartea era uşor de recunoscut, fiindcă era cea mai mare. Am mers tiptil, am luat-o uşor şi, când să ies, ceva m-a apucat brutal de umăr. Am început să mă zbat şi să țip, nu pentru că mi-ar fi fost frică, ci pentru că nu voiam să îmi pierd corpul. Citisem în carte că însuşi regele goblinilor trebuia să îmi dea o poţiune. Atunci mi-am dat seama că ritualul din peşteră fusese doar o mică piesă din jocul lor murdar şi că, odată eliberată din corpul acelui băiat blond, acesta înviase. Nu am putut să mă mai gândesc la altceva, că fiinţa aceea îmi dădu un pumn în spate. Aproape înnebunită de frică, m-am răsucit şi am luat-o la fugă. Reuşisem să scap cu viaţă şi cel mai important era că mă aveam pe mine şi cartea misterioasă.

Călin

După ce am scăpat de ei, m-am uitat împrejur să verific dacă au plecat. Văzând că nu era nimeni, am deschis cartea să văd de ce mi se întâmplaseră toate acele lucruri şi, mai ales, cum. Când am deschis-o, am observat diverse simboluri şi scrisuri, dar cel mai ciudat şi înfricoşător lucru era o schiţă cu mai mulţi tineri. Cel mai şocant era că băiatul în al cărui corp „locuisem” şi cu mine eram ultimii pe acea schiţă.

Dintr-odată am auzit paşi şi m-am ascuns într-un tufiş, speriată. Uitându-mă printre crengile tufişului, am văzut nişte drapele ţinute de creaturi îmbrăcate cu robe. În faţa acelui grup erau doi cavaleri, iar în mijlocul lor se afla un cadavru, îmbrăcat într-o robă mare cu glugă, având rune legate de robă şi simboluri scrise pe ea. S-au oprit în faţa tunelului şi din tunel a ieşit liderul goblinilor.

— Marele Malșalas, lider al consiliului morţilor şi mare gânditor, zise el cu un ton malefic şi lacom.
— Lasă introducerile şi palavrele, ai pregătit tot? zise Malșalas.
— Da, dar avem o mică problemă, zise regele pe un ton speriat.
— Ce problemă? întrebă Malșalas
— Ultimul element al ritualului a scăpat odată cu cartea măreţiei voastre…
— Ceee? făcu Malșalas, apucându-l pe goblin de gât.
— Doare, zise regele. Dar fata nu a reuşit să plece prea departe…
— Am înţeles, cred că e fraierită de faptul că trebuie să-i dai o poţiune. Bine că habar n-are că acea carte este, de fapt, plină de ritualuri şi simboluri interzise şi că am nevoie de ea şi de carte pentru ritualul meu de deificare, spuse Malșalas pe un ton mânios şi îi dădu drumul regelui goblinilor.
— Am înţeles, sire, zise goblinul tuşind.

Mai târziu, Malșalas şi cei care aparţineau cultului său au intrat în tunel.

Am rămas uimită de ce auzisem, nu-mi venea să cred. Trebuia să merg acolo şi să-i opresc. Când am intrat, i-am văzut pregătindu-se de ritual. Gărzile îi păzeau pe lideri. Uitându-mă împrejur, mă gândeam dacă pot face ceva. Observasem că sus era o schelă care susţinea locul. Norocul mi-a surâs: am văzut un băț de dinamită şi o brichetă chiar lângă mine. Mergând tiptil, am ajuns lângă lemnul care sprijinea schela, am aprins băţul de dinamită şi am fugit până în faţa adunării, strigându-le:

— Vreţi carte? Luaţi carte, că avem!

Le-am aruncat cartea şi am luat-o la goană.

— După ea, spuse regele goblinilor.

Au încercat să mă fugărescă, dar, spre norocul meu, schela a căzut blocând ieşirea şi blocându-i pe urmăritori. După ce am ieşit, am fugit direct acasă, uitând de cele întâmplate.

După ce fata a plecat, au apărut patru personaje misterioase. Un tip înalt, cu muşchi, plete şi barbă, purtând o robă deschisă, neagră, cu mânecile rupte, pantaloni şi bocanci de armată; un tip cu părul alb, scurt, cu blugi şi un hanorac albastru închis, trăgând dintr-o ţigară; un adolescent cu proteze robotice, purtând pantaloni maronii şi o geacă roşie, cu o stea cusută urât pe umărul drept, cu părul negru acoperindu-i ochiul stâng şi având o cască cu o creastă țepoasă pe ea; şi, în sfârşit, un robot cu fizic uman, cu un ochi pătrat de culoare verde, purtând un pardesiu bej şi o pălărie ţuguiată, îndoită pe spate, şi un craniu desenat pe ea.
Cel înalt spuse:

— Ce s-a întâmplat aici?
— Se pare că o explozie, spuse adolescentul.
— Ce s-a întâmplat cu adevărat este sfârşitul unui capitol al unei aventuri neaşteptate, răspunse tipul cu păr alb.
— De ce crezi asta, Strife? întreba tipul înalt.
— Pentru că, Fist, o fată a avut norocul să aibă o aventură fără voia ei, iar acum vrea să uite ce s-a întâmplat, zise Strife.
— De ce spui „noroc”? întrebă adolescentul.
— Pentru că, dragă Console, oamenii nu au control asupra propriei lor sorţi. Din când în când, e bine să profiţi de orice ocazie, zise Strife aprinzându-şi o nouă ţigară.
— OK, atunci e timpul să plecăm, spuse Fist.
— Priceput, făcu Strife.

THE END?

de Maria Sovar

Au fost odată ca niciodată două surioare gemene, Luana şi Sorana. Luana era invidioasă pe sora ei, deoarece ea era mai frumoasă, mai caldă şi mai blândă (asta era părerea Luanei). Iar Sorana credea că Luana este cea mai frumoasa, cea mai deşteaptă, cea mai… Oricât de mult încerca bunica să le explice fetelor să nu se mai certe, că trebuie să se iubească şi să se ajute, nu reuşea să le apropie. Aveau şi momente frumose, în care se jucau, iar bunica le alinta Luna şi Soarele.
Într-o zi, pe când fetiţele erau la grădiniţă, doamna învăţătoare le anunţă că se apropie „Săptămâna Altfel” şi s-a gândit ca într-una din zile să invite un magician. Fericirea ce se citea pe chipurile copiilor spunea totul despre propunerea doamnei învăţătoare. Fetele erau fericite şi abia aşteptau să vină această zi! O întrebau pe bunica mereu cât mai este până la „Săptămâna Altfel”.
Luana se gândea să-l întrebe pe magician dacă o poate transforma pe sora ei în „Soare”, aşa cum o alinta bunica. Ştia ea din poveştile spuse de bunica ei că magicienii puteau face minuni. Şi când era supărată pe Sorana voia să o transforme în „Soare”. Abia aştepta să vină ziua în care se va întâlni cu magicianul să-l întrebe dacă poate face această magie.
Iată că timpul a trecut şi a venit şi mult aşteptata zi. Luana abia aştepta să-l cunoască pe magician şi să-i facă propunerea la care se gândise. În timpul magiei, aproape că nici nu s-a putut concentra la ce se întâmpla, gândul ei era la cum să-l abordeze pe magician. În fine, ora de magie a luat sfârşit și toţi copiii au aplaudat. Luana şi-a făcut curaj şi s-a dus să-l întrebe.
− Chiar eşti un magician adevărat şi poţi face lucruri ciudate?
− Da, sunt un magician adevărat şi chiar fac lucruri ciudate. De ce?
− Atunci poţi să mă ajuţi cu ceva?
− Sigur, scumpo, cu ce te pot ajuta?
− Vezi fetiţa aceea de acolo? Este surioara mea. O poţi transformă în „Soare”? Bunica aşa o alintă. Magicianul, surprins de ce auzea, a rămas un pic pe gânduri, apoi a zis:
− Cred că pot face câte ceva, dar o să dureze ceva timp.
− Bine, bine. Deci o să mă ajuţi?
− Să fii sigură!
Luana zâmbi şi se întoarse la sora ei.
S-au întors acasă, au povestit cum a fost întâlnirea cu magicianul şi fiecare s-a retras la ea în cameră. În ultima zi din „Săptămâna Altfel”, când s-a trezit, Luana s-a simţit ciudat. Era foarte straniu, ceva nu funcţiona bine, în cameră era frig, iar ceasul deşteptător nu sunase. Când a deschis ochii, şi-a dat seama că nu este în patul ei, ci în spaţiu. Ea era „LUNA”. Nu trecu mult şi o observă pe sora ei. Ea era „SOARELE”?
Bineînţeles iar stau în umbra ei, îşi zise Luana.
− Ăăăăăă, unde sunt? se auzi suspinând Sorana.
− Stai, nu mai plânge! O să-ţi explic eu despre ce este vorba, spuse Luana. Îi povesti despre propunerea pe care o făcuse magicianului şi oftă.
− De ce nu mi-ai spus? Şi acum ce facem? Cum ajungem acasă? Ai vreun plan? Cum revenim la loc fetiţe? Sper că ai un plan, nu?
− Din păcate, nu, nu am nici un plan.
− Ştii, uneori vreau să fiu ca tine. Mă bag în toate discuţiile şi uneori dau de bucluc, ca în acest caz. Mă ierţi? Avea dreptate bunica, trebuie să fim cele mai bune prietene.
Deodată se auzi o explozie. Fetele se aflau în sala de clasă. De la geam le făcea cu mâna magicianul. Se rupsese vraja doar datorită faptului că au fost sincere una cu cealaltă. De atunci, Luana şi Sorana s-au purtat ca două surori şi sunt nedespărţite şi fericite!

(povestire scrisă la atelierul de scriere creativă pentru copii cu Adina Rosetti)

de Sofia Zugravu

Lui Daniel îi plac merele. De fiecare dată când vine la bunica lui, culeg împreună merele. Azi bunica croşeta, Mimi pisoiaşul dormea, iar Daniel stătea cu capul în poala bunicii. Dintr-odată, își ridică uimit capul. Scaunul bunicii își ia zborul cu tot cu ea, Daniel şi Mimi.
– Bunico, zburăm! Şi uite! Peste tot zboară mere!
– Ia unul şi muşcă din el!, zice bunica.
Daniel ia un măr roşu ca focul şi înfige dinţii în el. Imediat după aceea, mărul arăta de parcă de parcă nimeni nu ar fi muşcat din el.
– Bunico, e minunat!
– Stai să ajungem în Ţara Merelor.
Mai plutiră lin câteva minute. Începu să se vadă Ţara Merelor. Peste tot erau mere de toate felurile: mari, mici, roşii, galbene, verzi şi chiar mere albe cu picăţele turcoaz.
Apoi scaunul ateriză cu o bufnitură puternică pe pământ. Mimi mieună şi sări trei metri în sus (pisicile astea extreme…).
Porniră cu toţii, cu pisica pe umărul bunicii, să exploreze acel nou ţinut. Dintr-odată, Daniel văzu un măr uriaş, de culoare verde.
– Bunico, aş putea să gust?
Înainte ca bunica să apuce să-i răspunda, Daniel se repezi spre măr şi muşcă cu poftă.
Deodată mărul începu să se clatine. Partea de unde muşcase Daniel se surpă şi ieşi… o râmă uriaşă!
Mimi sări iarăşi în sus şi o luă la fugă. Râma alunecă spre bunica. Daniel ţipă tare:
– Bunico, ai grijă!
Daniel se ridică brusc din poala bunicii, răsturnându-i andrelele.
– Daniel, ce ai?, se miră bunica.
– Stai să vezi ce vis am avut. Să ţi-l povestesc…
Bunica ascultă visul lui Daniel şi îşi petrecură următoarele zile vorbind despre Ţara Merelor.

(povestire scrisă la atelierul de scriere creativă pentru copii cu Adina Rosetti)

de Vlad Vasile

A fost odată ca niciodată un om pe nume Mircea care își dorea foarte mult, de când era mic, să meargă cu racheta în spațiu. Când era mic, se uita mereu pe Internet la poze cu rachete și spațiul cosmic.
Când a crescut mare, a început să citească despre rachete ca să afle cum se controlează și s-a hotărât să devină astronaut. S-a dus la centrul spațial NASA, unde a dat examenul medical și proba de înot. Nu a trecut cu succes examenul de vedere și mai avea foarte puțin să treacă examenul de înot. Din această cauză nu a ajuns astronaut.
Când s-a întors acasă, supărat, a găsit pe masă o carte cu titlul Călătoria spre paginile universului. A luat acea carte și a început să o citească. În carte era vorba despre un astronaut pe nume Anton. El trecuse testul și ajunsese astronaut la 18 ani.
Dintr-odată, cartea a început să strălucească, iar Mircea, curios, a pus mâna în lumină și a fost tras în carte. Mircea și Anton au devenit foarte buni prieteni, pentru că amândoi au avut același vis când erau mici.
În carte, Mircea putea face orice voia. A dat din nou testul de astronaut și l-a trecut din prima. A fost cel mai bun la toate probele.
Anton, care călătorise prin spațiu înainte să apară Mircea, îi spuse că văzuse pe planeta Vonasikinoiak o gaură neagră care ducea la dimensiunea lui Mircea. Cei doi prieteni s-au îmbarcat într-o rachetă și au pornit spre planeta Vonasikinoiak. Ca să ajungă la ea, au trecut printr-o grămadă de asteroizi, au trecut deasupra planetei Marte și au întâlnit marțieni care aveau lasere și trăgeau în sus către racheta lor. Ei s-au strecurat cu grijă printre lasere și au reușit să treacă. Apoi au ajuns la planeta Vonasikinoiak.
Într-adevăr, pe acea planetă era o gaură neagră în care se vedea aceeași lumină strălucitoare care l-a adus pe Mircea în carte. Au intrat în gaura neagră, dar acolo erau marțieni care aveau lasere cu care trăgeau în ei, era și o grămadă de asteroizi. Le-a fost foarte greu să ajungă la lumină, astfel ca Mircea să iasă din carte.
Anton a oprit racheta în fața luminii. Cei doi și-au luat costumul de astronaut, au ieșit din rachetă, și-au luat la revedere, iar Mircea a sărit în lumină.
Când Mircea a ajuns în lumea reală a văzut că lângă el era prietenul lui din carte, Anton, doar că era om, nu un personaj fictiv dintr-o carte. L-a întrebat ce s-a întâmplat, iar Anton i-a spus că a adormit în timp ce citea acea carte. Mircea s-a mirat un pic, mai ales pentru că pe noptiera lui a apărut o rachetă de jucărie identică cu cea cu care a călătorit cu Anton din carte. A învățat că nu e obligatoriu să fii astronaut în lumea reală, ci poți fi astronaut și în imaginația ta.

(povestire scrisă la atelierul de scriere creativă pentru copii cu Adina Rosetti)