Blog

de Clara Rosetti

Slick e o vulpe din pluș. Era pe un raft de animăluţe, împreună cu un câine, un pinguin şi un elefant. Prima oară m-a tentat un husky, apoi l-am văzut pe Slick. Am făcut an-tan-te şi, dintre toate jucăriile din pluș, a ieşit Slick. Am făcut încă o dată, şi tot el a ieşit! M-am dus la bunica şi am întrebat-o care îi place mai mult şi a spus că vulpea e cea mai drăguţă. Şi aşa a rămas – Slick a fost alesul! Am mers cu el la pizzerie şi apoi am ajuns acasă. Acolo ne-am jucat împreună. Eram amândoi foarte fericiţi.
Următoarea zi, am mers împreună la şcoală. Acolo s-a întâlnit cu verişorii lui: Rocco şi Safari. Era aniversarea lui Rocco. Tortul a fost o gogoaşă înfăşurată în jeleu, în care erau înfipţi doi dinţi de furculiţă. Ziua următoare a fost la fel, doar că Slick şi-a cunoscut bunica, pe Erica. A fost o zi de şcoală foarte interesantă. Spre seară, când am ajuns acasă, am dat o mică petrecere de ziua lui Scarlat, cel de-al doilea frate al meu.
Noaptea, l-am ţinut pe Slick o oră la pieptul meu, pentru că am o problemă cu somnul. În noaptea aceea, am reuşit să nu mă trezesc. A doua zi era weekend şi am fost cu bicicleta în pădure. Am stat cu el la piept, băgat în hanorac, dar cu capul ieşit afară. Am mers cu viteză prin pădure. Pe lângă mine au trecut nişte căprioare. Seara am reuşit să adorm mai repede. Puterea din acest animal a început să iasă la iveală. Noi doi am devenit cei mai buni prieteni şi vreau să rămânem aşa.

Astăzi, Slick împlineşte 9 luni (e născut pe 1 mai). Toată ziua am stat singură şi doar Slick mi-a ţinut de urât. Mâine dau examenul de franceză şi sunt foarte stresată, dar Slick mă ţine în formă. E talismanul meu norocos.
Astăzi e ziua cu pricina. Dau mai întâi examenul scris, apoi urmează cel oral. Cred că m-am descurcat bine cu Slick, talismanul meu norocos. Acum sunt la librărie şi aleg o soră pentru Slick. Până la urmă am ales un râs, care e de fapt băiat şi îl cheamă Buckwheat. Slick e gelos. Eu îi spun că n-are de ce, dar e foarte gelos şi nu mă crede.

Ieri am mers cu Buckwheat pe role şi ne-am întâlnit cu iubitul mamei şi cu Lara, fata lui. Lara spune că are şi ea un animal de pluș de felul ăsta, o pisică…
Fratele meu s-a înrăutăţit: a intrat la şcoală şi e bătăuşul clasei. Deodată, îl ia pe Slick şi-l aruncă pe geam. Fără să vreau, îmi iese un ţipăt: NUUUUU!!! Ies din casă şi cobor în faţa blocului să-l recuperez pe Slick. Din fericire, e intact!

Doi ani mai târziu
Încă mai sunt ataşată de Slick şi de Buckwheat. Nu-i pot lăsa din mână, pur şi simplu nu pot! Într-o zi, vine mama şi zice:
– Gata cu plușurile! Vreau să fii normală! La 12 ani nu mai poţi avea jucării din pluș! Eşti prea mare!
Şi mi le aruncă la ghenă, pe burlan.
– NUUUUUUUUUUU!
– Gata cu ele! Să nu crezi că-ţi dau voie să cumperi altele!
Şi am început să plâng în hohote. Doar ele au fost ultima mea speranţă. De atunci m-am simţit cel mai singur copil de pe lume.

RIP RIP
SLICK BUCKWHEAT
Şi aşa am rămas cel mai singur şi întunecat copil de pe lume. Aşa am rămas cu inima frântă toată viaţăa. Nu mi-am putut găsi liniştea şi pacea niciodată! Aşa se sfârşeşte copilăria frântă şi întunecată a unei fete care există cu adevărat.

(povestire scrisă la atelierul de scriere creativă pentru copii cu Adina Rosetti)

de Tina Păunescu

În familia Mulţumesc, nu e greu să provoci o ceartă. Chiar dacă într-o lume a manierelor ar trebui să nu existe război, acesta tot există!
Doamna Bună Dimineaţa şi domnul Bună Seara sunt nedespărţiţi şi aproape de neoprit atunci când vine vorba de o ceartă. Ei se ceartă mereu din cauză că se fac de râs unul pe celălalt. Manierele există în lumea oamenilor ca să dăm o impresie bună şi ca să nu ne facem de râs, dar în lumea manierelor, imaginea e totul. Ei doi au o singură fată, iar numele ei este Te Rog. Te Rog este o fetiţă tare cuminte, deşteaptă, frumoasă şi mai ales manierată. Plăcută de toţi domnii şi doamnele, Te Rog este o fetiţă perfectă pe care orice mama sau tată şi-ar dori-o. Soţii Mulţumesc o tratează cu respect, dar nu îi oferă iubirea de care orice copil are nevoie şi la care tânjeşte. Părinţii ei sunt atenţi la fiecare detaliu.
Dragă noastră Te Rog a hotărât ca mâine, după ore, să plece în paradis. Paradisul pentru ea era o mare clădire din ţara Bună, unde veneau toate manierele şi vorbeau între ele despre subiectele lor comune. Te Rog voia pur şi simplu să vorbească cu cineva.
A doua zi, după şcoală, porni la drum. Ajunse după trei zile. Acolo întâlni mulţi oameni politicoşi, ca părinţii ei, dar nu găsi pe nimeni cu suflet. Toţi aveau suflet, dar nu toţi erau politicoşi din suflet. Ei nu spuneau Bună ziua ca o urare sau ca pe un lucru frumos pe care îl spui cu plăcere, ci spuneau asta de parcă citeau dintr-o carte cu dialoguri mohorâte.
După o lună, l-a întâlnit pe Noapte Bună, un băiat cu suflet mare, voios şi politicos, de care Te Rog se amoreză din prima.
– Bună, eu sunt Noapte Bună! spuse băiatul cu o voioşie inedită.
– Bună, eu sunt Te Rog! spuse fata fericită că găsise acea persoană cu suflet pe care o căuta.
– Vrei să ne jucăm, Te Rog?
– Desigur, cu mare plăcere!
S-au jucat ani şi, după ce au terminat cu joaca, s-au căsătorit. Au avut doi copii, Bună şi Pa, care se certau mereu, dar care era doi oameni cu suflet mare.

(povestire scrisă la atelierul de scriere creativă pentru copii cu Adina Rosetti)

de Alexia Nicole Olteanu

1
Bună, eu sunt Fillip. Sunt un poliţist, dar în curând aș putea să-mi pierd slujba. Am un caz de rezolvat: trebuie să-lgăsesc pe şeful Clubului Traficanților de Vise. N-o să pot. Nimeni nu i-a văzut. Toată lumea zice că poţi să-i găseşti doar în vise, la 10.000.000.000.000.000.000.000.000 de ani. Am un mic ajutor, o fată pe nume Rami. Suntem o echipă de când am început serviciul.

2
Îi ştiu pe nişte poliţişti care mă urmăresc fiindcă sunt şeful mafioților de la Clubul Traficanților de Vise. Ei nu ne-au văzut niciodată, dar noi – da.

3
Într-o zi, totul s-a schimbat. Poliţistul Fillip s-a dus pe strada Viselor.

4
Încă încerc să-i găsesc. Mă plimb pe strada Viselor. Oricine ar căuta aici mafioţii de vise.

5
Pe stradă, Fillip văzu o umbră și începu s-o urmărească. Umbra a intrat într-o încăpere uriaşă. La un moment dat, Fillip s-a împiedicat, făcând zgomot. Umbra şi-a dat seama că cineva sau ceva o urmărea, iar Fillip şi-a dat seama că umbra l-a văzut, aşa că a fugit. A mai observat că era unul dintre mafioţi.

6
Cineva m-a văzut. Sigur a fost un poliţist. Ce o să-i spun şefului!? Sigur se va supăra pe mine.

7
Le-am văzut ascunzătoarea. Acum ştiu unde să vin. Dar ei mă cunosc. N-o să pot intra nedescoperit. Dar stai! O am pe Rami. Ea se pricepe la costume. Nu mă mir că e ajutoarea mea.

8
Eu îl ajut mereu pe Fillip. Sunt mâna lui dreapta, dar în acelaşi timp sunt şi cea mai bună prietenă a lui. Acum ne pregătim. Ne îmbrăcăm, ne costumăm, ne înarmăm. Trebuie să fim rapizi.

9
Eu cu Rami ne pregăteam. Totul era gata. Când ne-am uitat în oglindă, eram alte persoane. Când ne-am urcat în maşină, ne era un pic frică.

10
Echipa ajunse acolo și intră fără nicio problemă. Toţi se uitau ciudat la ei, dar Fillip şi Rami îşi continuară drumul cu bărbia sus.
− Voi cine sunteţi? întrebă unul dintre mafioţi.
− Noi suntem „cei noi”, iar Fillip făcu cu ochiul.
− Nu ştim nimic despre voi!
− Nu pot să cred că şefu’ nu v-a zis de noi. O să se supere că nu l-aţi ascultat.

11
Până la urmă, ne-au lăsat să trecem. Eu și cu Rami tremuram din tot corpul. Am încercat să căutăm un tip care părea mai de treabă. Într-un colţ întunecat am găsit pe cineva.
− Ştiţi unde îl găsim pe şefu’? întrebă Rami.
− Pe scări în sus, la dreapta şi intraţi în camera cea mai mică pe care o vedeţi. Şi când zic cea mai mică mă refer la înălţime.

12
Fillip şi Rami urmaseră instrucţiunile, dar nu ştiau de ce şefu’ stă în camera cea mai mică şi nu în cea mai mare. Când ajunseră pe hol, Fillip văzu douăzeci de camere numerotate. Toate erau la fel. Aşa că s-au împărţit astfel: Fillip intră în camerele de la 1 la 10 şi Rami în cele de la 11 la 20. Dar în fiecare cameră era exact acelaşi lucru: un om care stătea pe un scaun la birou. Nu ştiau unde e şeful.

13
Oare ce o să facem acum? Nici eu, nici Rami nu ştim ce o să se-ntâmple.

14
Am o idee. Trebuie să-i spun şi lui Fillip. O să fie super fericit.
− Fillip, ar trebui să le dăm un test.
− Şi ce-ar trebui să-i întrebăm?
− Un poliţist adevărat ar şti. Gândeşte-te.

15
− Vreau să-mi arătaţi semnul din naştere, zise Fillip cu un ton nervors, dar fericit că va afla cine e adevăratul şef.

16
Fiecare avea alt semn, dar nu-i poţi păcăli pe poliţişti. Toată lumea ştie că şeful nu are nici un semn de naştere. Singurul care n-a venit a fost cel din camera 7. Aşa că eu cu Rami l-am arestat.

17
A fost o superaventură. Mă bucur că sunt colega lui Fillip!

(povestire scrisă la atelierul de scriere creativă pentru copii cu Adina Rosetti)

de Ana Nainer

Bună! Mă numesc Bunny și sunt iepurele lui Dave. Ei bine, eu nu am fost luat de la magazin, ci de la un vrăjitor. O să vă povestesc în întregime toată povestea mea. A fost una frumoasă, dar și urâtă, deoarece Vrăjitorul s-a suparat și a luat o fată în jobenul lui și…
Era o zi de vară călduroasă, la începutul lunii iunie. Un vrăjitor pe nume Erin Black dorea să facă un spectacol de magie în București. Sala a fost plină de copii din prima zi până în ultima zi în care a venit magicianul. Am fost adoptat într-o zi de miercuri, când nu a fost așa de multă lume.
După multe trucuri minunate, Erin a spus:
– Cine poate să îmi fie voluntar? Ia uite! Un băiat morocănos! Vino aici, Dave!
Copilul coboară scările și merge pe scena imensă.
– De unde știi tu cum mă cheamă?
– Am ghicit.
– Wooooowwww, spun spectatorii.
– Ia spune-mi tu mie, de ce ești supărat?
– Tatăl meu nu îmi cumpără ceea ce îmi doresc.
– Adică… asta? Și scoate de la spate un iepuraș alb, cu coada pufoasă. Acest iepure sunt eu!
– De unde ai știut ce îmi doresc?
– Sunt vrăjitor, ce crezi, că nu știu?
– Asta e foarte adevărat.
– Vei primi o cușcă pentru Bunny. Așa îl cheamă. Să nu îl superi.
– Promit!
Și așa am ajuns eu în mâinile lui Dave. Poveste uimitoare, nu?
Este una și mai tare. S-a întâmplat pe 1 aprile. A fost o glumă destul de ciudată, încât spectatorii s-au speriat. Erin începu cu trucurile sale. La un moment dat, chemă o fată cu păr roșcat, scurt și ondulat. Era o actriță. Mai bine zis, o păpușă care a luat viață (bineînțeles că luase viață cu ajutorul lui Erin). Fata coborî scările și merse pe scenă. Se prefăcu că nu este deloc entuziasmată de ceea ce se va întâmpla. Erin se prefăcu foarte supărat din această cauză și o transformă pe acea actriță într-o persoană mică, cât o păpușă Barbie, și o puse pe jobenul său. Actrița țipă de parcă ea chiar nu știa ce o să se întâmple. Erin își transformă ochii albaștri în ochi roșii precum focul. Părul său castaniu se transformă în șerpi neveninoși, dar înfiorători. La un moment dat, o băgă pe actriță în joben. Oamenii se uitau uluiți și în același timp cu frică la vrăjitor. Nu după puțin timp, Erin spuse:
– Fetița a fost… înghițită. Acum urmați voi!
După ce Erin observă cât de speriați sunt oamenii, spuse:
– PĂCĂLEALĂ DE 1 APRILIE! Doar nu credeați că o să o mănânc, nu? Mary, vino!
– Am venit. Sperăm că v-am speriat și că v-am uluit în seara aceasta. La revedere!

Acestea sunt cele mai interesante spectacole. Eu cred, pe codița mea de iepuraș, că Erin este VRĂJITORUL TIMPURILOR!

(povestire scrisă la atelierul de scriere creativă pentru copii cu Adina Rosetti)

de Sonia Mladin

Într-o seară, pe când eram în vacanță la munte, stăteam în cabană și mă uitam pe pereți. Părinții mei pregăteau un grătar de seară. M-am gândit să nu stau toată seara în cameră, doar eu cu pereții, așa că am ieșit afară. Pe când mă îndreptam spre locul unde stăteau părinții mei, am văzut cu coada ochiului o luminiță din partea opusă a cabanei. Nu se vedea foarte bine, așa că m-am dus în podul cabanei să o văd mai bine. Din păcate, nu s-a văzut prea bine nici din acel loc. Tot ce am putut vedea era forma ei rotundă. Deodată, mi-a venit o idee: să îi rog pe părinți să mă lase să merg până acolo, pentru a vedea ce se află în acel loc. Așa că am spus:
– Pot să mă plimb pe aici?
– Ia uite cine s-a săturat de pereți!
– Deci?
– Da, poți merge, dar să nu te îndepărtezi și să iei un felinar și o plasă…
– Plasă? Pentru ce?
– Credeam că vrei să prinzi licurici.
– Aici nu cred că există licurici.
– Dacă zici tu… Oricum ia-o și să nu te îndepărtezi prea tare.
– Nu-ți promit nimic… paaa!
– Paaa!
Înainte să plec, am făcut o oprire la căsuța din copac, să îmi iau felinarul și plasa de licurici. Tata venise cu mine ca să adune lemne, apoi a plecat și eu am rămas singură, ceea ce nu era așa de rău. M-am cățărat într-un copac ca să văd unde se află lumina. Lumina era din ce în ce mai strălucitoare și mai mare și puțin amenințătoare, dar nu îmi era frică. După vreo zece sau cincisprezece minute de mers, am zărit un fel de zăpadă pe jos, doar că era mult mai pufoasă. După mai mulți pași, zăpada pufoasă era din ce în ce mai înaltă; ajunsesem într-o parte a pădurii pe care nu o mai văzusem până atunci, deși mergeam cu părinții la cabană de când eram mică și mergeam adesea și prin pădure.
Lumina se transformase într-un copac cu frunze de aur și fructe din diamante, safire și rubine. Când am atins un diamant, el s-a înnegrit și a căzut, apoi s-a înnegrit și copacul, apoi și el a căzut. Pământul începuse să se zguduie și să se crape. O prăpastie uriașă a despicat pământul atât de repede încât am căzut în ea.
Dintr-odată simt un fior rece pe față și mă trezesc în camera mea, cu geamul deschis. E dimineață.
Totul a fost un vis… cam înspăimântător. De atunci m-am gândit să mă bucur mai mult de vacanță și să mă plimb în fiecare zi prin pădurea de lângă cabană.

(povestire scrisă la atelierul de scriere creativă pentru copii cu Adina Rosetti)

de Tudor Ditu

Într-o noapte de vineri, Maria a avut un vis foarte ciudat. A visat că se află într-o lume mitică. Maria nu îşi dădea seama că lumea această era magică, deoarece când visezi crezi că tărâmul în care te afli este de fapt real. Dar dacă o să ascultaţi această poveste, veţi fi convinşi că acest tărâm e mitic.
Maria se afla pe un deal. În acest loc, mai mulţi unicorni şi cai zburători mâncau iarbă cu sclipici, iar stăpânii lor, nişte îngeri, îşi periau caii cu nişte perii de aur. Unicornii alergau veseli pe pajişte, iar Maria era impresionată de aceste animăluţe. Doar în cărţile cu basme putea întâlni asemenea creaturi fantastice. La un moment dat, se duse la un înger şi îl întrebă dacă poate să-i călărească unicornul. Acesta i-a spus că are nevoie de antrenament, pentru că mânuirea unui cal zburător este mai grea decât pare. Ea plecă supărată. Chiar şi-ar fi dorit să simtă acea senzaţie de a călări un cal zburător ca Pegas, dacă aţi auzit de el.
În drumul ei către nicăieri, întâlni un cal zburător, rănit la copită. Acesta o întrebă:
– Poţi să mă ajuţi?
Maria fu surprinsă că acel căluţ putea să vorbească, iar ea, fiind puţin panicată, încercă să-i răspundă:
– Ce s-a întâmplat, puiule?
– Am călcat într-un spin de aur şi nu pot să-l scot. Te rog, ajută-mă!
– Sigur! Nicio problemă.
Încercă să scoată spinul de aur din copita calului, iar într-un final, reuşi.
– Incredibil. Mă simt din nou liber. Mulţumesc, fată dragă.
– Poţi să-mi spui Maria.
– OK, Maria! Ca recompensă pentru că m-ai ajutat, ce vrei să fac pentru tine? Ţi-ai dorit ceva, dar n-ai avut posibilitatea să primeşti sau să faci acel lucru? Eu te pot ajuta.
Maria stătu puţin pe gânduri, venindu-i în minte dorinţa ei cea mai mare. Într-un final, îi spuse calului:
– Vreau să fiu stăpâna ta.
– Doar atât?
– Exact. Mi-am dorit dintotdeauna în visele mele să călăresc un cal zburător. Asta mi-aş dori.
– Aş fi onorat să-ţi arăt tărâmul, purtându-te în şaua mea ca pe o prinţesă adevărată.
– Atunci să începem să vizităm tărâmul!
Maria şi căluţul ei înaripat îşi începură călătoria. Au vizitat regatul cât ai bate din aripi şi au aterizat în faţa castelului, prezentându-se în faţă regelui din acel tărâm.
– Cine eşti tu, fată frumoasă, şi cum de l-ai cunoscut pe calul meu favorit, Vifor?
– Este calul dumneavoastră? Am crezut că pot fi eu stăpâna lui. Eu sunt Maria, am 12 ani şi vin de departe ca să vă vizitez regatul.
– Toţi caii din regat sunt ai mei, dar acum sunt prea bătrân să îi pot călări. Aşa că ei îşi pot lua şi stăpâni mai tineri. Îţi place regatul meu?
– Da, este minunat şi nu seamănă deloc cu oraşul în care locuiesc eu.
– Ştiu. Sunt mândru că am ajuns ajuns stăpân peste acest regat.
– Voiam să va întreb ceva…
– Sigur, spuse regele.
– Dacă sunteţi mărinimos, slăvite rege, îmi puteţi împrumuta calul dumneavoastră ca să-l prezint şi familiei mele. Dintotdeauna mi-am dorit să pot călări lângă casă şi să pot arăta asta şi prietenilor mei.
Regele încuviinţă şi, într-o clipă, Maria se trezi călărindu-l pe Vifor deasupra şcolii ei și a parcului unde se juca. Le făcu cu mâna, fericită, prietenilor pe care îi întâlni şi apoi coborî uşor pe strada care ducea spre casa ei. Nimeriră printre maşini şi autobuze, iar Vifor începu să se agite, pentru că el nu ştia regulile de circulaţie. Un poliţist îi văzu pe Maria şi Vifor şi, apropiindu-se, îi ceru fetiţei actele la control. Fetiţa se panică, nu avea niciun act de-al lui Vifor şi nici certificat de cal înaripat nu avea!
„Ups, ce mă fac??”
Şi în momentul acela se trezi. „Ce uşurare că a fost doar un vis”, dar un vis frumos, în care Maria şi-a împlinit dorinţa de a călări un cal înaripat.

(povestire scrisă la atelierul de scriere creativă pentru copii cu Adina Rosetti)

de Martha Guran

Familia Smith locuia fericită pe strada Campanulelor la numărul 47, în oraşul Armoniei. În acest oraş totul mergea bine, nu existau certuri şi locuitorii erau mereu într-o stare bună. Zilele erau mereu însorite, iar nopţile erau mereu răcoroase şi plăcute. Toată lumea era împăcată cu ce avea şi nu existau lipsuri.
Era perfect.
Însă, într-o zi, familia Thompson, vecină cu familia Smith, a dispărut. Rick, mezinul familiei, s-a înfricoşat atât de tare, încât nu a mai ieşit din casă o săptămâna.
Melisa şi Tom, părinţii lui, s-au speriat şi ei la rândul lor. Nimeni nu ştia unde dispăruseră Thompsonii sau ce se întâmplase cu ei. Ce era şi mai ciudat era că dispăruseră pur şi simplu. Ieri se jucau table pe veranda casei, azi – nici urmă de ei! Tot ce luaseră cu ei era un dulap mare din lemn de stejar pe care îl aveau la intrare.

Lunile au trecut. Diverse familii au tot dispărut aşa, de pe o zi pe alta, fără a lua cu ele mai mult de un şifonier sau un dulap. Toată lumea se întreba ce se întâmplă. Spaima şi panica au reuşit să se infiltreze repede în rândul locuitorilor oraşului, familia Smith nefiind o excepţie.
Apoi, pentru un timp, a fost linişte. Nici o dispariţie. Oamenii şi-au continuat vieţile şi Armonia a fost restabilită. Au uitat de disparițiile misterioase, însă rău au făcut.
Într-o seară, când atmosfera era mai calmă ca niciodată, Rick, Tom şi Melisa îşi petreceau timpul în curtea casei. Tom citea un roman gros, iar când ridică privirea pentru o secundă din paginile cărții, văzu o lumina ciudată ce venea din bucătărie. Curios, se îndreptă într-acolo. Melisa şi Rick îl urmară. Nimeni nu se aştepta să vadă ce au văzut ei. În centrul bucătăriei stătea un grup de vreo cinci-şase schelete. Arătau exact ca oamenii normali, însă nu aveau piele şi nu purtau haine. Familia Smith se holba la ei. Era o tăcere mormântală. În cele din urmă, unul din misterioasele schelete grăi:
− Suntem aici pentru a va informa că aţi fost selectaţi să locuiţi într-un mediu nou, subacvatic. Este benefic, deci nu aveţi de ce vă teme. Vă rog să mă urmaţi în sufragerie pentru a vă pregăti pentru călătoria ce urmează. Veniţi de bună voie sau cu forţa!
Rick, Tom şi Melisa au rămas încremeniţi pentru câteva clipe, apoi au înaintat spre sufragerie.
− Nu aveţi de ce să vă temeți. Colegii mei vă vor tunde părul, vă vor curăța pielea, apoi veţi îmbrăca nişte haine sterilizate. Dacă veţi simţi vreo durere în acest timp vă rog să vă amintiţi că nu este nici pe aproape de ceea ce veţi simţi după aceea, grăi un al doilea schelet.
Şi întocmai cum spuse, aşa se şi întâmplă. Părul le-a fost îndepărtat până la chelie, pielea frecată cu un burete plin de apă, iar apoi au îmbrăcat nişte haine plăsticoase şi dure, cu aspect de spital.
− Minunat! Începu din nou scheletul. Acum urmaţi-mă spre vehiculul de transport.
Se apropie de unul dintre dulapurile familiei Smith şi îi deschise uşile. Înăuntru se aflau trei scaune şi nişte tuburi cu măşti.
− Vă rog să ocupaţi un loc şi să vă puneţi masca pe faţă. În timpul călătoriei ea vă va anihila toată pielea şi veţi fi transformaţi în nişte schelete exact ca noi, gata să populeze un nou mediu. Nu vă temeţi. Doare doar puţin!
Ironia i se citea în glas, însă Rick, Tom şi Melisa îi urmară instrucţiunile în tăcere. Cu mâinile tremurânde şi ochii plini de lacrimi îşi puseră măştile pe faţă. Apoi uşile se închiseră.
Durerea ce urmă fu neasemuită. Fiecare colţişor al corpului icnea şi ardea. Nu se poate spune pentru cât a durat. Să fi fost o zi, două ore sau patru secunde? Nimeni nu ştie, însă, atunci când se termină, cele trei ființe se simţiră uşurate şi deopotrivă şocate. Se holbară unele la altele pentru câteva minute, apoi uşile dulapului în care se aflau se deschiseră, lăsând la iveală un oraş subacvatic.
Era un oraş cetate, plin cu turnuri şi turnuleţe. Erau viu colorate şi arătau primitor. Singurul lucru mai aparte era că nu se ivea nici un locuitor. Totul era pustiu.
Centurile scaunelor se desfăcură şi Rick, Tom şi Melisa ieşiră timid din dulap spre ceea ce urmă să le fie o nouă casă. Toţi aveau o singură întrebare în minte: Cum?
Cum? Cum? Cum? Cum? Cum? Cum?

(povestire scrisă la atelierul de scriere creativă pentru copii cu Adina Rosetti)

de Rita Frolu

Mă numesc Anastasia Frolu şi sunt jurnalistă la YAGP. Astăzi voi merge la bufniţa Obufa, pentru a-i pune câteva întrebări despre cursul pe care îl ţine.
− Bună ziua! Sunt Anastasia Frolu, jurnalistă la YAGP. Despre ce este vorba la curs?
− Cursul se numeşte „scriere creativă”, unde cocopiii îşi dezvoltă creativitatea şi pofta de a scrie compuneri.
− Ce interesant! Cum v-a venit această idee?
− Păi, am vrut să văd cum se descurcă cocopiii la sculicioză (în special la romanţă). Mi-am dat seama că profetoruții şi profetoruțele nu prea le dau cocopiilor compuneri (compuneri imaginative), ci vorbesc doar despre verb, adverb, timpuri, funcţia sintactică etc.
− Ce o să faceţi în acest curs?
− Am de gând ca la prima lecţie să facem un cuvântojoc în care eu spun un cuvânt, cum ar fi: „marmota” şi cocopiii trebuie să spună şi ei un cuvânt care să aibă legătură cu „marmota”. La a doua oră, o să le vorbesc despre Jurnal. La a treia, o să facem şi noi ca dadanii (dadaiştii), la a patra lecţie, vom învăţa despre interviu şi… mai văd eu.
− Când şi în ce perioadă se fac aceste cursuri?
− De pe 120.030.20160 până la 030.060.20160, sâmbătoza şi duminicoza.
− Interesant! Faceţi ore şi cu adulţi?
− Nu, pentru că adulţii nu înţeleg precum cocopiii.
− Bine… Mulţumim mult pentru că ne-aţi răspuns la aceste întrebări. O zi bună!
− La revedere!

(povestire scrisă la atelierul de scriere creativă pentru copii cu Adina Rosetti)

de Matei Cercel

1.

Andrei este un băiat în clasa I. Fiind cel mai scund din clasă, toată lumea are remarci caraghioase la adresa lui: „Te-au sunat piticii! Te vor înapoi!” În plus, Andrei mai era nemulțumit de înălțimea lui și din alte motive: nu ajungea la frigider, nu se putea urca pe scaunul de la birou, așa că făcea temele la masa din bucătărie, nu putea deschide șifonierul și multe alte probleme minore. Totul până într-o zi…

2.

Andrei e la școală. Bătăușul clasei, Radu, se luase la bătaie cu cel mai bun prieten al lui Andrei, Tudor. Andrei îi spune lui Radu:
− Ia-te de cineva pe măsura ta, nu de Tudor!
− Nici tu nu prea ești, zice râzând.
Bineînțeles, Andrei mănâncă bătaie…
Pe drum spre casă, Tudor îl întreabă:
− Chiar trebuia să faci asta? Arăți de parcă a dat mașina peste tine!

3.

Cum ajunge acasă, mama lui zice, oarecum ironic:
− Ce-ai mai pățit, te-ai aruncat de pe Empire State Building?
− Nu, am luat bătaie!
− De la cine?
− Radu.
− Aha, eram convinsă!
− Măcar de eram mai înalt, poate îl intimidam, zise el mai mult pentru sine.
Andrei se gândi la vorbele astea toată seara. Auzi un zgomot de afară, prima oară încet, a doua oară tare. Văzu o licărire. Cine putea fi? Deschise ușa și era, ei bine, o… zână!

4.

− Aș fi venit mai devreme, dar sora mea mai mică mi-a ascuns bagheta! zice mica zână convinsă 100% că știe despre ce vorbește.
− Scopul și motivul vizitei! zice Andrei, fără să-și dea seama că e o zână.
− Sunt o zână!! Ți-o pot dovedi!
− Daaaaa, sigur, atunci îmi voi pune o dorință!
− Ok, fix pentru asta am venit, dar…
− Îmi doresc să fie copiii înalți și adulții scunzi! zice el la plesneală, convins că zâna n-o să facă nimic.
O explozie de lumini se petrece. Andrei adoarme la ușa de la hol.

5.

Andrei se trezește în hol. E înalt, la fel ca părinții lui. Mama stă pe o pătură lângă el:
−’Neața! Se pare că acum noi suntem mici! Ce ironie din partea vieții!
− Dap, și eu sunt mare acum!
Andrei s-a dus la școală ca în orice altă zi normală, doar un lucru a fost nasol: tatăl său nu mai ajungea la pedale, așa că mama era la pedale: accelera și frâna, iar tata spunea de la volan „Stop!”, „Accelerează!” și „Mai încet!”. Drumul a durat o oră și jumătate. Din fericire, nu era deloc trafic.

6.

Andrei a ajuns la școală primul. Probabil ceilalți au plecat pe bicicletă. La începutul orei, doamna învățătoare a trebuit să se urce pe catedră cu greu, ca să monteze o planșă. A fost ora ideală pentru copii, deoarece doamna nu a mai ajuns la dulapul cu markere, ca să scrie în caiet. N-au mai putut nici să verifice teme, deoarece ochelarii doamnei erau mult prea mari. Cel mai slab la învățătură, Paul, a zis că a fost ziua perfectă.

7.

Doar că în ziua următoare Andrei a realizat că să fii înalt are și dezavantaje: când s-a urcat în leagănul din curte, dădea întruna cu capul de bara de care era fixat leagănul, când a fost în parc, toboganele, cândva uriașe, erau mici și strâmte. Probabil și din alte motive asemănătoare, era gol tot parcul. Cum a ajuns acasă, a dat cu capul de tavan – cum se explică asta urmează să aflați. La intrarea în camera lui se află un prag destul de înalt, ceea ce i-a provocat lovitura.

Pentru o clipă i-a părut rău că e înalt. Apoi i-a trecut.

8.

„GATAA!” a zis Andrei când a realizat că crește. Avea 1,80 când s-a culcat și acum are 1,82. S-a gândit cum să salveze lumea de la înălțarea excesivă. Apoi a văzut că părinții lui deveneau din ce în ce mai mici. Erau de mărimea unui pitic de grădină mai înalt. Andrei s-a gândit să facă din nou ceva bun, ca zâna să vină, să-i ceară să fie totul normal și înălțimile să fie ca înainte. Trebuie doar să facă o faptă bună.

9.

Andrei are o idee genială. O va ajuta pe doamna învățătoare să ia markerele din dulapul aparent prea înalt. Zis și făcut. Totul părea ușor. La școală, Andrei încearcă să ia markerele, dar Paul îl atacă și le pune la loc. Cu chiu, cu vai, cu ajutorul lui Tudor, reușește să-i dea piticului… pardon, doamnei învățătoare… markerele. Andrei se duce înapoi în bancă și așteptă să se termine școala. „Am salvat copiii de la devenit uriași și adulții de la devenit furnici!”, își zice… Acasă, cum ajunge, vede bineînțeles o zână, dar nu era aceeași.

10.

− Bună, a zis zâna.
− Bună ziua, a răspuns Andrei.
− Sunt mama zânei Bubulina, am venit să-ți îndeplinesc o dorință.
Dar nici nu apucă zâna să-și termine cuvintele, că se prăbuși la pământ, înjunghiată. Din spatele ei se auzi o voce malefică și apăru o altă ființă
− Muahahaha! Sunt zâna Omorina, te voi face să ai dorințe rele!
*BUM* se auzi și Omorina căzu la pământ, răpusă de nimeni altul decât Tudor, vecinul și colegul lui Andrei. Tudor avea o bâtă de baseball în mână:
− Ce doamnă morocănoasă! a zis el și a plecat.
− Mersiii! strigă Andrei după el.
− Cuuuu plăcereeeee! strigă și el înapoi.

11.

Mama Bubulinei este în viață. A fost bandajată de Andrei și se va vindeca folosindu-și puterile magice. Ea spune:
− Ce dorință ai?
− Îmi doresc să avem înălțimi normale din nou!
Se petrece o ploaie de steluțe și Andrei se…
TREZEȘTE!
Se duce să ia micul dejun și se gândește „ce păcat că a fost doar un vis!”
După ce se întoarce în camera lui, găsește pe jos un bilețel pe care scrie: „Nu a fost un vis!, semnat Bubulina”
A fost cea mai tare săptămână din viața lui Andrei.

(povestire scrisă la atelierul de scriere creativă pentru copii cu Adina Rosetti)

de Anais Bădescu

I

Mă cheamă Jon Von Hafer și sunt un explorator. Cred că mă cunoașteți. Am descoperit din greșeală Noua Zeelandă. Dar acum o să vă povestesc despre întâmplarea mea de pe muntele Rushmore.

Este o zi de iarnă și mă duc la magazin să îmi iau un telefon nou. Mă urc în mașină și programez telefonul pe GPS, dar, în loc să îl programez spre munții Meridionali, îl programez spre muntele Rushmore. Ajungând acolo, văd un magazin. Intru în el. Acolo era vedeta TV Maria Lara Shara Mora. Îi cer un autograf. Ea țipă. Țipătul ei provoacă o avalanșă care blochează ieșirea.

II

Lara spune:
− E numai vina ta, netrebnicule! Trebuia să îmi ceri un autograf?
− Stai liniștită! zice Jon și îi dă peste mână vedetei, care scapă sticla cu apă.
− Ah, este a doua cea mai groaznică zi a mea! Prima a fost când frizerița mi-a făcut părul alb!
Cei doi încep să țipe unul la celălalt. Peste jumătate de oră, Jon dărâmă 13 rafturi. 3 dintre ele erau cele cu apă. 10 erau cele cu mâncare. Vedeta începe să țipe iarăși la săracul Jon.
− Ești un incompetent. Bun de nimic. Te urăsc!

Peste trei ore, Jon și Lara sunt salvați de o fetiță pe nume Sofia, care avea doar 5 ani. Ea făcuse 7 facultăți de salvare. Și 10 facultăți de medicină. Deci era foarte simplu pentru ea.

Vedeta începe să se bâlbâie. Jon fuge spre mașină și o întreabă pe Lara dacă vrea să vină și ea cu el. Ea zice că da. Ajung la Jon acasă. Vedeta îi spune:
− Îmi placi!
− Și tu mie! zice Jon.

Peste un an, se vor căsători și vor avea și un copil, pe Einstein.

III

Când avea 4 ani, Einstein știa să citească și să scrie. Nu era nici ca mama lui, nici ca tatăl lui. Era ca stră-stră-străbunica bunicului lui. Așa că Einstein fu dat la școală de mic. La 8 ani, era în clasa a V-a. La 13 ani era în clasa a X-a. La 19 ani terminase facultatea. Peste un an de pregătire de excelență se făcu doctor ortoped (chirurg). Muzica lui preferată era cea de operă. El era foarte foarte sensibil. Avea o inimă mare. Și ajuta pe toată lumea. Einstein se îmbrăca elegant, nu exista zi în care să nu își pună un papion. Locuia pe strada Primăverii. Lui îi plăceau bomboanele, respectiv cele cu ciocolată amăruie. Melodia lui preferată era „Copacul”. Îi plăceau copiii. Chiar dacă el nu avea nici unul.

IV

La vârsta de 39 de ani, Einstein decide să se mute la New York. Vede că în New York este totul diferit –  mâncarea, apa, locurile, totul. Apa, de exemplu, avea gust de limonadă. Uneori chiar de portocale.

Einstein a stat 4 ani acolo, timp în care a scris cartea „Inima unui copil”. În carte era vorba despre un copil pe nume Jon Clopot, care este adoptat de o familie ce locuiește pe malul unui râu. Copilul acela avea un prieten care avea o boală. Pentru a se face bine îi trebuia o inimă. Așa că Jon Clopot îi dă inima lui. Când a publicat cartea, Einstein a zis: „Fără prietenie nu ești om!”

La vârsta de 43 de ani, se întoarce în țara natală, unde moare la vârsta de 100 de ani.
Pe crucea lui scrie: „Fără prietenie nu ești om!”
Toți oamenii care i-au citit cartea au venit la înmormântarea lui. Fiecare om a zis cât de important a fost Einstein.
− Eu sunt Vara și îl admir pe Einstein, nu aș fi putut fi aici fără el. Mi-a salvat viața!

De atunci, toți oamenii au făcut o tradiție în onoarea lui. De 1 Mai toți oamenii se vopseau în alb. Doar că acum oamenii se îmbracă în alb. Și dau petreceri.

(povestire scrisă la atelierul de scriere creativă pentru copii cu Adina Rosetti)