scriere creativă

Povestire scrisă de Adela Trandafir la ediția din toamna lui 2017 a atelierului de scriere creativă cu Adina Rosetti.

Acesta este un interviu cu rucsacul meu, pe care l-am plimbat peste tot săptămâna trecută, când am fost în Spania.

ADELA: Bună, rucsacule, dacă nu te deranjez din treaba ta de a fi rucsac, îmi poţi răspunde la câteva întrebări?

RUCSACUL: OK… dacă chiar trebuie, ce să fac, mă sacrific, doar atunci când am fost la vânzare şi m-ai cumpărat eram conştient că trebuie să te ascult în tot ceea ce zici.

ADELA: Bine, OK, am înţeles, acum am să încep cu întrebările. Fiind prima ta excursie, cum ţi s-a părut drumul cu avionul?

RUCSACUL: Drumul? Mai întrebi? O groază de turbulenţe. Nu puteau şi ei să călătorească mai lin?

ADELA: RUCSACULE, îmi pare rău că te dezamăgesc, dar nu ei controlează turbulenţele. Ele se creează de la vânt şi nu au cum să oprească nici vântul. Deci, în loc să vorbim aşa mult despre lucruri mai urâte, haide să vorbim despre plimbările din Spania. Am fost la OCEANOGRAFIC şi la BIOPARC, sigur ţi-a plăcut ceva de acolo!

RUCSACUL: DA! Acolo mi-a plăcut de fapt foarte mult. Mai ales la BIOPARC! A fost super! Am vizitat tot parcul, am văzut toate animalele. Dar la Muzeul Ştiinţelor nu am avut voie să intru şi asta m-a deranjat.

ADELA: Scuze, dar nu am avut voie să te iau acolo. OK, acum gata cu plângerile. Îţi pun ultima întrebare. Care a fost momentul tău preferat din VALENCIA?

RUCSACUL: Mie mi-a plăcut cel mai mult seara, când am fost noi doi şi părinţii tăi la restaurant şi am mâncat şi am vorbit şi am râs până seara târziu!

ADELA: Şi mie mi-a plăcut!

TATĂL: Am ajuns la şcoală!

ADELA: OK! Mersi! Haide, RUCSACULE, că întârziem!!!

Povestire scrisă de Anca Cosac la ediția din toamna lui 2016 a atelierului de scriere creativă cu Adina Rosetti.

A fost odată, într-o altă galaxie, o planetă ca a noastră pe care trăiau numai animale. Acea planetă avea şi ea ţări, oraşe şi sate. Ca şi pe planeta noastră, în fiecare ţară se vorbea altă limbă.

Exista pe acea planetă o ţară care se numea Gonglia. În acea ţară locuia unul dintre cele mai bogate animale de pe acea planetă – era un câine şi se numea Toto Bănuțescu.

Toto Bănuțescu avea un singur defect cunoscut: când vorbea repede, i se scurgeau balele din gură. Cum vorbea mai tot timpul repede, acest lucru se întâmpla cam des. Unii şuşoteau că ar fi trebuit să i se spună Toto Băluțescu, dar nu îndrăzneau să vorbescă despre asta în preajma lui.

În afară de acest mic defect cunoscut, Toto Bănuțescu era un câine din înalta societate. El avea o familie mare. Sora lui, Shy Bănuțescu, era spion şi nimeni nu trebuia să ştie asta. „Ups, am zis deja prea multe!”. Din familia Bănuțescu mai făceau parte tatăl lui, Bisturiu Bănuțescu, care era doctor chirurg, mama lui, Sky Bănuțescu, care era pilot de avion şi din când în când kamikaze (dar din fericire avea grijă să nu moară), unchiul lui, Mike Spânzuratu’, un savant nebun, bunicul său, Hocus-Pocus Bănuțescu, magician, bunica lui, Glazura Bănuțescu, care era cofetăreasă şi mulţi alţii.

Toto avea în conacul său o sală plină cu tablouri cu membrii familiei sale, unde îşi petrecea timpul în majoritatea zilelor când putea şi nu era ocupat. El se aşeza comod pe un fotoliu din colțul camerei, lângă care era o măsuţă de sticlă cu o faţă de masă roşie din catifea, cusută delicat cu fir de aur. Toto stătea acolo ore în şir şi citea.

Într-o zi, se întâmplă ceva neaşteptat. În faţa treptelor de la intrarea în conacul domnului Toto Bănuțescu erau parcate o groază de maşini. Erau maşini roşii, verzi, galbene, albastre… ce să mai zic, de toate culorile. Din casă se auzeau zgomote puternice. Se părea că domnul Toto dădea o petrecere! La acea petrecere erau prezenţi mama şi tatăl lui, sora, bunicii, unchii, prietenii şi toate cunoştinţele. Petrecerea dură câteva ore bune, dar, când se termină, Toto observă că ceva lipsea. Căută peste tot obiectul, dar nici urmă de el. Toto Bănuțescu începu să se agite şi să vorbească repede, scuipând bale. În timpul acesta bolborosea:

— Nu poate să fi dispărut! Nu se poate!

Se învârtea prin toată casa. Parcă turbase. Dispăruse unul dintre obiectele cele mai de preţ. SCEPTRUL său de aur cu nestemate şi rubine. Ironia era că sceptrul avea în vârf un cap de pisică.

Toto se hotărî să denunţe jaful la poliţie. Îşi puse paltonul, care avea un ceas cu lanţ în buzunar, şi plecă. Când ajunse la poliţie, îi spuse domnului poliţist:

— Domnule poliţist! Vreau să denunţ un jaf!

— Foarte bine, spuse domnul poliţist, atunci spune!

— Acum o seară, începu Toto să povestească, am dat o petrecere la mine la conac şi…

— Continuă, spuse poliţistul.

— Mă scuzaţi, aşa… unde rămăsesem?

— La obiectul furat.

— Aşa, cum vă spuneam, am dat o petrecere, iar când s-a terminat, am observat că îmi dispăruse un obiect de preţ.

— Ce obiect? întrebă curios poliţistul.

— Un sceptru de aur cu nestemate şi rubine.

— Înţeleg, spuse din nou polițistul, de data asta cu o voce fermă. Vom vedea ce putem afla despre jaful sceptrului dumneavoastră.

— Vă mulţumesc, spuse Toto.

— Acum, continuă poliţistul, îmi va trebui numele dumneavoastră.

— Toto Bănuțescu.

— Adresa?

— Aleea Portocalelor, numărul 43.

— Şi ultima întrebare, spuse poliţistul cu vocea lui fermă, în ce cameră a avut loc jaful?

— În camera în care îmi ţin portretele de familie. Probabil hoţul s-a furişat în timpul petrecerii şi a furat obiectul.

— Mulţumesc. Voi încerca să investighez cazul.

— La revedere.

— Staţi!

— Ce este? întrebă Toto.

— Aveţi idee dacă unul dintre invitaţi ar fi dorit să fure obiectul?

Toto Bănuțescu se gândi puţin.

— S-ar putea să fie unul dintre prietenii mei. Se numeşte Jhon Lidicuvaviciluras. Este un nume cam complicat.

— Vă mulţumesc, spuse domnul poliţist. Vom începe ancheta cu acest domn Jhon Lidicuvaviciluras.

— La revedere! spuse Toto şi plecă.

 

Trecură câteva săptămâni de când Toto fusese jefuit şi nu mai avea nicio speranţă că sceptrul va fi găsit, dar, într-o zi, telefonul se auzi: țârrrrrrr, țârrrrrrrr, țârrrrrrrr.

— Alo? spuse Toto, ridicând receptorul.

— Domnul Toto Bănuțescu? Dumneavoastră sunteţi?

— Da. Cine sunteţi? De ce mă întrebaţi asta?

—Scuzaţi-mă. Unde îmi sunt manierele? Acum câteva săptămâni aţi fost la secţia de poliţie şi aţi declarat un jaf unui poliţist. Vă amintiţi?

— Da, de ce?

— Ei bine, eu sunt acel poliţist şi cred că v-am găsit sceptrul.

— Serios?! întrebă Toto.

— Da. Cel puţin aşa credem, răspunse poliţistul. Veniţi la ora trei la secţia de poliţie şi vă veţi lămuri. Bine?

— Bine, spuse Toto, lăsând jos receptorul, plin de fericire.

 

La ora trei, Toto Bănuțescu era prezent la secţia de poliţie.

— Mai spuneți o dată, începu domnul poliţist, care dintre prietenii dumneavoastră spuneați că v-ar fi furat sceptrul?

— Jhon Lidicuvaviciluras, răspunse Toto.

Poliţistul îl duse pe Toto la conacul domnului Jhon Lidicuvaviciluras. Intrară în casa lui și poliţistul îl duse pe Toto Bănuțescu în faţa unui birou pe care era aşezată o cutie mare de forma sceptrului.

— Aruncaţi o privire în cutie, îi spuse poliţistul lui Toto, zâmbind.

Toto Bănuțescu deschise cutia şi o lumină aurie se revărsă în cameră. În cutie se afla…

VA URMA

Povestire scrisă de Georgi Mitkov Chaltalbashev la ediția din toamna lui 2016 a atelierului de scriere creativă cu Adina Rosetti.

 

— Ce se întâmplă, Puncte, puncte? De ce suntem legați la ochi? Cine erau cei care ne-au prins? întrebă Languana.

— Nu știu, Languana, nu știu… Acum nu ne mai rămâne decât să așteptăm soarta!

Dar deodată se auzi ceva. Erau avioanele-rechin-ciocan care începuseră să tragă pe lângă Puncte, puncte și Languana, doar ca să-i sperie. Aceste avioane-rechin-ciocan se numeau, de fapt, avioane-rechin-ciocan-cărți-de-joc, dar noi o să le spunem pe scurt A.R.C.C.D.J.

Puncte, puncte zise calm, ca de obicei:

— Dacă… stăm nemișcați… unul lângă altul… poate că nu o să ne vadă… sau… măcar o să ne lase în pace…

O voce îl întrerupse pe Puncte, puncte:

Puneți-i să danseze, altfel vă dezmembrez pe toți, inclusiv pe băiat și fată!

Imediat cei doi „prizonieri”, Puncte, puncte și Languana, începură să danseze. Atunci, brusc, un A.R.C.C.D.J. se apropie de cei doi „prizonieri” și le dezlegă eșarfa de la ochi. Fix atunci cei doi „prizonieri” au fost împușcați în burtă și au orbit…

Va urma

Povestire scrisă de Briana Mușat la ediția din toamna lui 2016 a atelierului de scriere creativă cu Adina Rosetti.

Erau odată cinci urși care locuiau într-o peșteră.

Aceștia erau: mama urs Ursima, tatăl urs Ursasis și cei trei copii urși – Ursulache, ursul bej, Uringolo, cel alb, și Urnisago, micul ursuleț maro. Ursima și puii tocmai se întorseseră de la cumpărături cu un sac plin cu biberoane cu lapte. Ursima i-a hrănit pe toți, dar lui Uringolo nu i-a ajuns doar un biberon cu lapte și a mai cerut încă unul. Apoi i-a luat pe toți în brațe și i-a dus în pat. Ursima și Ursasis au început să vorbească.

— Ursima, ai auzit că Urs Crăciun este bolnav? întrebă Ursasis.

— Nu. Dar asta înseamnă că nu va mai livra cadouri ursuleților? spuse îngrijorată Ursima.

Ei nu și-au dat seama că Ursulache nu dormea, așa că auzise tot ce spuseseră părinții lui.

— În atelierul lui Urs Crăciun Ursimonglo a fost organizată o ședință a spiridușilor urși. M-au ales pe mine să-l înlocuiesc pe Urs Crăciun. Nu e minunat? spuse Ursasis.

— Ba da, aprobă Ursima. Dar cred că ar trebui să știe și copiii.

— Asta este partea cea mai bună. I-au ales pe Ursulache, Uringolo și Urnisago să fie spiriduși-urși. Dacă voi reuși să împart cadourile, voi fi promovat la stadiul de urs-șef al spridușilor-urși.

— Minunat! exclamă Ursima.

Cei doi s-au întins în pat și au adormit, iar Ursulache era bucuros de ce auzise.

Dimineață, copiii au primit vestea. În acea zi era Ajunul Crăciunului, așa că cei patru aveau mult de lucru.

Au luat toate cadourile și le-au încărcat în sania trasă de renii zburători. Și-au luat și provizii pentru marea noapte: apă, cartofi copți, sandvișuri, lapte și chiar fursecuri făcute de Ursima.

Au împodobit pe fugă bradul de acasă, apoi au plecat. Ursima a rămas acasă să pregătească sarmale în foi de stejar murate și pește.

Cei patru erau în sania lui Urs Crăciun, la ultimul pui de urs, când sania a coborât din senin, iar Ursasis nu știa ce s-a întâmplat.

— Renilor, de ce ați oprit sania? întrebă înlocuitorul lui Urs Crăciun.

— Este timpul pentru pauza de cafea, spuse Rudolph.

— Bine. Cât durează? întrebă Ursasis.

— Nu mai mult de cinci minute, spuse renul.

— Excelent, putem mânca și noi în acest timp, spuse Ursasis.

Ursuleții au băut lapte și el a mâncat cartofii copți.

După o noapte plină, cei patru au ajuns acasă și au adormit imediat, deoarece erau osteniți.

Se pare că nu este așa ușor cum pare să-l înlocuiești pe Urs Crăciun!

Povestire scrisă de Badice Chermak la ediția din toamna lui 2016 a atelierului de scriere creativă cu Adina Rosetti.

Dl. X şi fetele nu au o relaţie prea bună. Mereu îl distrag fetele de la treburile lui. Ziua când a început să urască fetele a fost… dar haideți mai bine să citim o pagină din memoriile sale!

 

Una dintre misiunile mele a fost cea de a distruge un demon care păzea un turn cu o fată în el. Aveam sabia din diamant, dar cu demonii nu-i uşor! Am trimis un şoricel să cerceteze locul. Deodată, o pasăre uriaşă a venit şi a ciugulit din şoricel, care a pierit astfel la datorie. Acum ştiam cu cine aveam de-a face!

Am bătut la uşa turnului, încrezător. Demonul mi-a apărut în față, cu un buzdugan în mână. A fluierat şi s-a aruncat spre mine. Ne-am luptat, dar deasupra mea venea pasărea uriaşă. Am sărit, iar buzduganul demonului a zburat spre mine. M-a ratat şi a nimerit pasărea, așa cum voiam. Pasărea şi-a prăvălit trupul greu peste demon, care a murit arătând ca o plăcintă strivită.

M-am repezit pe scările turnului. Nu era o privelişte prea frumoasă în turn, cu toate scheletele de animale. Nu era o singură scară care să n-aibă măcar un schelet de animal şi o pânză de păianjen. Turnul părea să fie făcut din Cărămizile Roşii, foarte rezistente şi potrivite pentru un turn. Aş fi ştiut dacă era mai curat, dar pe acesta zici că nu l-a mai curăţat nimeni de o sută de ani! Dar să revenim…

M-am repezit pe scările turnului, unde vocea fetei, ca de sirenă, mă atrăgea. Am văzut-o legată cu un lanţ de argint, nu ştiam de ce. Am eliberat-o, iar ea s-a repezit spre mine şi şi-a lipit buzele ei de ale mele. Nu mai ştiam de mine, atât de dulci erau sărutările ei… După un timp, ne-am dezlipit şi am zărit adevărul: avea un semn de vrăjitoare. Fusesem înşelat!

Imediat, am legat-o la loc cu lanţul de argint şi am pornit spre casă. Călătoria a durat trei zile, timp în care n-am scăpat-o din ochi. Ajuns acasă, m-am dus spre temniţa din fier pentru vrăjitoare (vrăjitoarele urăsc fierul şi argintul). Fata plângea cu lacrimi fierbinţi, la picioarele mele, implorându-mă să-i dau drumul. Am ascultat-o, şi, în cele din urmă, mi s-a făcut milă de ea, aşa că i-am dat drumul cu o singură condiţie: aceea de a nu mai înşela oamenii şi de a fi mai atentă să n-o mai răpească demonii. Ea a plecat.

 

De atunci, am început să urăsc fetele. Te înşelau când îţi erau mai dragi!

Povestire scrisă de Ana Ioniță la ediția din toamna lui 2016 a atelierului de scriere creativă cu Adina Rosetti.

Aşteptarea durase o veșnicie, luând în considerare frigul şi ploaia, dar, în sfârşit, autobuzul venise şi mă puteam duce la şcoală.

Urc şi mă aşez lângă un bătrân care miroase a scorţişoară şi arată destul de prietenos. Pare că zâmbeşte pentru sine, gândindu-se la ceva. Are în mâna o cutiuţă frumos împodobită cu o fundă roşie şi presupun că e un cadou pentru fiica lui. Când mă pregătesc să îmi pun muzică, aud un pocnet şi văd cutiuţa bătrânului pe jos, aşa că mă grăbesc să o iau.

— Cred că v-a căzut, spun şi întind cadoul, iar el, cu o expresie extrem de uimită, îmi ia obiectul din mână, neaşteptat de rapid, şi îmi mulţumeşte în aceeaşi manieră.

Tace pentru o vreme şi decid să mă uit pe geam şi să mă gândesc la altceva, deşi rămân şocată de reacţia lui. Mă întreb dacă am făcut ceva greşit. „Poate nu aveam voie să ating cutia”, îmi spun. Mă uit la obiect, observ cu câtă grijă este împachetat şi-mi amintesc de cadourile pe care trebuie să le împachetez în seara asta.

— Ştiu că pare învechit să dai cadouri împachetate… ştii tu…  la care te gândeşti mult timp şi le alegi cu grijă, spune observându-mi privirea. Şi poate e de modă veche, dar nu vreau să las spiritul Crăciunului să moară, deşi observ cum se pierde cu fiecare an.

Pare trist, ba chiar dezamăgit, aşa că îi spun cum şi eu cred, cum şi eu îi acord importanță. Cu o expresie de zece ori mai uimită decât cea de mai devreme, scoate un sunet şocat şi se holbează pentru câteva secunde la faţa mea. Apoi schiţează un zâmbet atât de sincer, şi mă întreb ce am făcut ca să îl impresionez aşa de mult.

— Nu credeam că mai există persoane aşa, nu sunt obişnuit ca oamenii să mă vadă. Probabil nu înţelegi, e şi normal, spune cât se poate de absent. Dar vei înţelege mai târziu. Acum aş vrea să îmi răspunzi la o singură întrebare.

Mă uit la el şi văd oamenii din jur holbându-se, dar accept; am început să mă ataşez de bătrânul cu miros de scorţişoară din autobuz.

— Ce îţi doreşti de Crăciun, ştii tu, de la Moş Crăciun?

Mă blochez puţin, deşi probabil e cea mai uşoară întrebare pentru mine, cea din trecut. După ceva timp, mă hotărăsc la lucrul pe care îl doresc cel mai mult, aşa că spun:

— Îmi doresc să ningă, dar nu foarte mult, doar pentru ceva timp, cât să aducă oamenii împreună. Pentru că fulgii de nea îi aduc pe oameni împreună ca lipiciul pe hârtie, şi, cum spuneaţi mai devreme, spiritul e pierdut, dar zăpadă îl aduce mereu înapoi. E ca un fel de maşină a timpului, aş putea spune. Şi cel mai mult vreau ca oamenii să zâmbească şi să se simtă bine împreună, tot ce spiritul făcea înainte, ştiţi? Asta e ce vreau de Crăciun.

Tot ce am auzit după micul meu discurs motivaţional a fost tăcere şi privirea tuturor din autobuz. Bătrânul se uita la mine zâmbind, iar eu nu ştiam ce să fac, ce să spun, până când unul din bărbaţii din faţa mea începu să cânte primele versuri din Let it snow.

Ce am simţit după a fost de nedescris, tot autobuzul a început să cânte melodia, iar eu alături de ei, simțind ceva probabil de un infinit de ori mai bun decât o ninsoare. Toată lumea e în sfârşit împreună, chiar şi pe scaune diferite, chiar şi fără să se cunoască.

Dar bătrânul nu a cântat, el doar a privit fericirea oamenilor din jur. După cântec, oamenii au început să vorbească între ei, toţi cu zâmbet uriaş pe chipuri.

Ştiind că urma să cobor, îmi iau la revedere de la bătrânul lângă care am stat, iar el îmi zâmbeşte şi îmi întinde cutia frumos împachetată. Sunt confuză, dar îmi spune să o iau, aşa că cobor din autobuz, nerăbdătoare să o deschid. Am grijă la panglica roşie, îi îndepărtez capacul şi constat că, de fapt, cutia e goală. Deodată văd ceva mic şi alb cazându-mi de pe haină. Când mă uit mai bine, observ că a început să ningă. Fericită şi extrem de confuză, observând că autobuzul este încă în staţie, îl caut cu privirea pe bătrânul misterios, dar a dispărut.

Povestire scrisă de Bianca Baciucu la ediția din toamna lui 2016 a atelierului de scriere creativă cu Adina Rosetti.

Adrian, un băiat de 15 ani, se îndreaptă spre liceu. Nu ştie că azi are să fie o zi specială.

Primul lucru pe care l-a auzit dimineaţă a fost alarma. Are un ceas negru şi mare. Cu ochii închişi, Adrian îşi trase plapuma pe dreapta şi dărâmă ceasul pe jos. Ceasul se sparse în cinci bucăţele mici. Băiatul nu băgă de seamă şi îşi ascultă liniştit ştirile de dimineaţă…

„Astăzi, 5 martie, în Ottawa, Canada, va veni o furtună teribilă şi vor fi 10 grade C. Specialiştii vă recomandă să vă îmbrăcaţi foarte gros şi să nu staţi prea mult pe afară. Furtuna va fi însoţită de tunete şi fulgere, va începe la ora 16:50 şi va dura aproximativ trei ore.”

Adrian ascultă cu atenţie şi apoi se duse la baie să îşi facă un duș. Apă era foarte rece, deşi o dăduse la căldură maximă, iar săpunul său se consumase. Adrian îşi luă ultimul prosop, unul potocaliu cu scoici albastre. Îşi luă periuţa de dinţi şi apoi îşi rulă tubul de pastă de dinţi. După ce îşi făcu rutina zilnică, îşi încălzi un caffe latte şi îşi luă o felie de pâine din punga de pâine cumpărată dimineaţă de mama sa. Îşi luă gemul preferat, şi singurul din frigider, un gem de prune.

După micul dejun, se îmbrăcă cu o cămaşă roşie cu pătrăţele albe şi cu nişte blugi. Ochi nişte şosete dungate pe pat şi le încălţă în grabă. Îşi puse converşii negri, îşi luă ghiozdanul aruncat în colţul holului şi plecă la liceu.

Afară, Adrian observă mirat că soarele strălucea pe cer! Ce se întâmpla? Băiatul îşi spuse în gând că furtuna îl va prinde la liceu, aşa că îşi va chema mama să îl ia de la şcoală. Pe alee, în drum spre liceu, Adrian observă o pasăre albă care trecu pe deasupra capului său şi se izbi de un copac. Pasărea căzu, dar apoi îşi luă din nou zborul.

— Vai, săraca de ea! Sper că e bine…

În sfârşit Adrian ajunse la școală. Liceul fusese vandalizat. Poliţia era acolo. Erau graffiti-uri pe ziduri, dar şi hârtie igienică peste tot. Trei liceeni erau în maşina poliţiei. Ei erau vinovaţii. Unul dintre ei îi era prieten. Era un băiat blond, înalt şi învăţa în aceeaşi clasă cu el. Altul era scund şi gras, roșcat şi îmbujorat. Cel din margine era un tip mai dubios. Deşi alb la faţă, el avea nişte ochi negri ca tăciunele. Toţi erau îmbrăcaţi în haine negre.

OK, se părea că trebuia să se întoarcă acasă! Adrian îşi sună mama. Mirabella era o femeie de treabă şi o mamă bună. De obicei, răspundea la telefon, dar nu şi astăzi. Pentru că nu-i răspunse, Adrian se îndreptă spre un copac, se întinse sub el şi se pare că…

— Wow! Am adormit! Heeei! Este ora patru şi jumătate! Furtuna ar trebui să înceapă… Ar trebui să mă grăbesc să ajung acasă…

Pe la jumătatea drumului, începu să se întunece. Norii se făcuseră negri, iar trecătorii fugeau dint-o parte în altă. Era deja şi 45. Adrian nu mai avea scăpare, aşa că se adăposti într-un magazin alimentar.

Pe înserate, furtuna se opri. Adrian nu mai putea de bucurie… simţea că îmbătrânise aici. Îşi luă haina şi ieşi din magazin. Dar pe drum, ce să vezi! Amy Searson! Amy era fata care îi plăcea. Roşcată, cu ochi verzi, avea o talie subţire şi un zâmbet minunat. Azi era îmbrăcată cu un paltonaş elegant, dar călduros, şi cu nişte dresuri groase. Avea şi o băscuţă pe cap. Una foarte elegantă, vă asigur. Cum se zice în Franţa – beretă.

— Bună, Adrian! Şi pe tine te-a prins furtuna, hmm!!? Eu am fost astăzi la şcoală, dar se pare că a fost vandalizată! Ugh! Ce oameni…

— Da, Amy! Bună, am stat trei ore în „La doi paşi”, un magazin micuţ. Desigur… şi da… un tip din acei trei băieţi era colegul nostru de clasă, Josh.

— O, Doamne! Josh a făcut aşa ceva? Pfff… Păi atunci ne vedem mâine la liceu. Paaa!

— Pa, Amy!

Josh ajunse în apartamentul său, unde mama îl aştepta cu masa pusă. Făcuse sushi. O mâncare delicioasă. După ce îşi salută mama, se descalţă şi se spălă pe mâini.

— Adrian! Doamne, ce îngrijorată am fost cu furtuna asta. Unde ai stat? Am auzit că liceul tău a fost vandalizat!

— Mama, am stat într-un magazin.

— Slavă Cerului că eşti OK!

După ce mâncă, Adrian se îmbrăcă în pijamale şi se băgă în pat. Îşi găsi telecomanda sub pernă şi aprinse televizorul, unde nimeri un program, „Learn with Doc”. La ora nouă, Adrian adormise deja. Mama sa îi stinse lumina şi televizorul şi îl pupă de noapte bună.

 

— Mhh! Ce bine am dormit! Pff… sună alarma! Zbang! Fir-ar! Stai… ce? Ceasul? Nu era deja spart? Mama a zis că a văzut că era spart, aşa că o fi cumpărat unul nou, probabil că a cumpărat unul la fel! Păi, să îmi ascult ştirile…

„Astăzi 5 martie, în Ottawa, Canada, va veni o furtună teribilă şi vor fi 10 grade C. Specialiştii vă recomandă să vă îmbrăcaţi foarte gros şi să nu staţi prea mult pe afară. Furtuna va fi însoţită de tunete şi fulgere, va începe la ora 16:50 şi va dura aproximativ trei ore.”

— Stai, ce? Ieri a fost 5 martie… şi nu a fost ieri furtună? Probabil e o greşeală a celor de la radio.

Adrian se duse la baie să îşi facă un duș şi fu şi mai surprins când văzu că apa era iar rece şi că săpunul se consumase.

— Oh, cred că este o glumă. Să-mi iau prosopul.

Adrian luă prosopul… acelaşi prosop portocaliu cu scoici albastre.

— Probabil l-a spălat mama… ce ştiu eu.

Adrian se spălă pe dinţi şi apoi îşi prepară iar un caffe-latte. Era şocat că pâinea de ieri era iar în ţiplă.

— Ce mult a mâncat mama!

Îşi luă gemul de prune şi mâncă.

Adrian voia să se îmbrace și îşi luă, din impuls, aceeaşi cămaşă de ieri şi… Doamne! Blugii şi şosetele erau în acelaşi loc. Oare chiar aşa dezordonat era? Se încălţă cu converşii şi îşi luă ghiozdanul care, spre mirarea lui, era tot în acelaşi colţ.

Afară soarele strălucea ca și ieri. Adrian merse liniştit, până când observă aceeaşi pasăre albă de ieri. Normal că se izbi de acelaşi copac.

— O, vai! Ce, a doua oară?

Adrian ajunse la şcoală şi… ce să vezi? Liceul era din nou vandalizat! Şi poliţia era acolo…  Poate incidentul de ieri nu se rezolvase încă. Dar trebuia să fie sigur. În maşina de poliţie se aflau cei trei tipi – cel blond, cel roşcat și cel palid cu ochi negri. Adrian nu înțelegea nimic.

— Atunci mă întorc acasă.

Dar, vai, adormi din nou sub copac! Apoi se întunecă și pe drum începu furtuna.

— Doamne! Este aceeaşi zi! Vai mie! Astăzi totul a fost exact ca ieri? Este aşa de ciudat… nu merg la magazin.

Şi Adrian fugi prin ploaie!

— Azi în Ottawa… furtună, dar este martie! Oh! Nu am băgat de seamă… Îmi vreau viaţa înapoi!

Şi fugi, gândindu-se ce să facă. Cine l-ar fi crezut? Se urcă pe cea mai înaltă clădire din oraş. Ce privelişte frumoasă era! Tunetele erau în toi, oare avea să vină şi un fulger?

Între timp Alison, colega lui, care îl văzuse fugind speriat, l-a urmărit şi l-a ajuns.

— Oh, Doamne! Adrian, ce faci aici? Coboară!

— Nu îţi pot explica! Pleacă!

Şi Buuuuummm… un fulger îl lovi!

— Unde sunt? În pat? Oare a funcţionat?

Se uită speriat pe jos, ceasul era spart. Dădu drumul la ştiri.
„Astăzi în Ottawa vremea va fi plăcută şi în continuă încălzire. Alte ştiri pe scurt. Celebrul actor francez în vârstă de 54 de ani a murit. Este o mare tragedie. O pisică a fătat 15 puişori. Este un record. Imaginile le găsiţi pe Tigercanada!”

— Nu pot să cred că a mers! Acum îmi pot relua viaţa.

Şi Adrian plecă încet pe străzi, să se bucure de o zi nou-nouţă.

Povestire scrisă de Ilinca Burada la ediția din toamna lui 2016 a atelierului de scriere creativă cu Adina Rosetti.

Era o zi ca oricare alta, în care Paul era la şcoală în pauza de masă, stând la cantină. Andrei, prietenul lui Paul, îi spuse:

— Oh, Paul, tu nu te-ai plictisit de mâncarea asta groaznică?

— Ba să ştii că da, Andrei.

Paul se gândi un pic apoi spuse:

— Ai văzut lanţul acela de perle cu un diamant mare minunat din magazinul de bijuterii Pearly?

— Da, desigur că l-am văzut, ce-i cu el?

— Crezi că, dacă i-l voi cumpără Elenei, va accepta să joace rolul Julietei cu mine în piesa de teatru a şcolii?

— Ce întrebare! spuse Andrei. Eu sunt sigur că va dori să joace dacă i-l dăruieşti. Nici o fată nu ar putea să te refuze după un aşa cadou!

— Bine, mulţumesc.

După şcoală, Paul se duse la magazinul de bijuterii. Avea la el toţi banii strânşi de-a lungul unui întreg an şi renunţase la a-şi mai cumpăra calculatorul mult visat. Gândul că Elena va juca împreună cu el acest rol parcă îl vrăjise.

După ce îl cumpără, se duse acasă, visând la momentul în care i-l va face cadou Elenei. Acolo desfăcu pacheţelul şi, privind cu mare atenţie colierul, se apucă să îl lustruiască.

Brusc, prin uşa larg deschisă intră Adam, căţelul lui Paul. De fiecare dată, îl întâmpina cu mare bucurie. În alergare, alunecă şi se izbi puternic de masa la care stătea băiatul. Colierul nu rezistă impactului şi diamantul se desprinse de perle rostogolindu-se până sub pat.

Paul îl dădu pe Adam afară din cameră şi, târându-se pe burtă, luă diamantul de sub pat. Luă microscopul şi se uită cu atenţie, de teamă să nu găsească vreo spărtură. Din fericire, diamantul era intact. Dar deodată, când vru să aşeze diamantul la loc pe lanţul de perle, se întâmplă ceva foarte ciudat: Paul simţi cum hainele i se micşorează, totul în jur se măreşte şi brusc se trezi pur şi simplu aspirat în interiorul pietrei.

Deschise ochii:

— Unde sunt?

Se uită în jur, totul era neclar: parcă mii de geamuri şi oglinzi erau între el şi patul său. După câteva minute, se dumiri unde se află: era chiar în diamantul pe care îl ţinuse mai devreme în mână! Disperat, încercă să strige după ajutor, însă nimeni nu îl auzea. Începu să plângă, era prea supărat şi speriat ca să îşi păstreze calmul. Se gândea furios ce fusese în mintea lui de cumpărase acel colier. Piesa de teatru, şcoala, Elena, totul părea atât de departe! În curând, i se făcu somn de la atâta plâns şi uşor-uşor aţipi.

A doua zi, când deschise ochii, era în pat. Pijamaua călduţă cu maşinuţe îi încălzea corpul. Simţi o gâdilătură la un picior. Era Adam care sforăia bucuros. Colierul era încă pe masă.

— Te-ai trezit? spuse mama lui. Aseară te-am găsit dormind pe covor şi Adam era pe post de pernă.

Paul înţelese ce se întâmplase: Adam îl răsturnase de pe scaun şi el căzuse într-un vis profund. Asta era o mare uşurare. Împachetă colierul şi porni spre şcoală.

Când ajunse, Andrei îl întrebă nerăbdător:

— Eşti gata, prietene? Te-ai pregătit?

— Da, sunt gata, spuse el hotărât şi se îndreptă timid spre banca Elenei. Băgă mâna în buzunar şi scoase cel mai frumos pacheţel pe care cineva l-a făcut vreodată. Era o cutie roşie cu şase colţuri şi o fundă mare, albă, pe care stătea scris numele fetei.

— Elena, ai dori să joci rolul Julietei alături de mine în piesa de teatru a şcolii?

— Desigur că vreau! răsunară cuvintele ei mult aşteptate. Paul era în culmea fericirii.

— Dar piesa de teatru a şcolii nu este cumva peste şase luni?

Paul crezuse întotdeauna că piesa urma să aibă loc peste şase zile. Însă îi răspunse extrem de mirat:

— Bineînţeles că ştiam că este peste şase luni! Doar am vrut să mă asigur că vei accepta rolul!

Şi cu asta, Paul merse fericit la prietenul său. Andrei îl bătu pe umăr mândru şi îi spuse:

— Felicitări, Romeo!

Când Paul vru să îi răspundă, Elena dispăru. Paul se frecă la ochi și se apropie de banca ei. Pe bancă stătea desfăcută cutia mare roşie. Colierul era la locul lui. Elena zâmbea prietenos dinăuntrul frumosului diamant. Lui Paul îi trecu prin minte că visul lui poate fusese un pic real. Tocmai când se gândea mai profund, ca prin minune, Elena reapăru în banca ei.

Să fi fost doar imaginaţia lui Paul sau colierul chiar era fermecat?

Din păcate, asta nu vă pot spune nici eu…

Povestire scrisă de Ilinca Nuță la ediția din toamna lui 2016 a atelierului de scriere creativă cu Adina Rosetti.

DING DING DING DING!

Ce teroare, ce nenorocire! Pauza, scurta şi nepreţuita pauză, s-a încheiat într-un final. Cât doream să nu aibă sfârşit, dar se pare că are. Nu, nu începe ora, căci dacă aşa ar fi, aş fi mai mult decât fericit, dar începe Alegerea. În fiecare zi, un copil din şcoala Fertafil este Ales să-şi petreacă noaptea în Fertaf, marele penar gigant care ocupă jumătate din curtea şcolii.

— Este o formă ingenioasă de educaţie! spunea acum doi ani directoarea, la inaugurarea Fertafului, dar nu e nimic altceva decât o formă de tortură. Eu nu am fost niciodată în el şi nici nu intenţionez, dar Teo a fost.

— Este groaznic, mi-a spus el în următoarea dimineaţă. Desigur, tu nu vei fi niciodată ales, ai note prea bune şi eşti mereu cuminte…

Ce mi-aş fi dorit ca, într-adevăr, să iau mereu note mari şi să fiu cuminte, dar azi am primit testele la istorie şi sunt necăjit să spun că am luat primul meu opt. Sunt şi mai necăjit să spun că am spus primul cuvânt urat. Şi sunt cel mai necăjit că directoarea a văzut toată scena. Nici măcar vorbele lui Teo n-au putut să mă aline:

— Dintre atâţia copii nedisciplinaţi din şcoala asta, nu are cum să te aleagă tocmai pe tine…
Sunt două ore de când Teo a spus asta. Unde sunt acum? Lucrurile s-au întâmplat cu o viteză uluitoare. Am fost aruncat de sus într-o cameră întunecată şi am căzut pe ceva moale. Prin difuzoare se aude:

— Bogdan Verdecinescu, ai fost ales să-ţi petreci noaptea în Fertaf în urma unor acţiuni neadecvate pentru un elev model. Am pregătit o sesiune specială pentru tine, directoarea îţi urează noroc.

O, nu! Vocea continuă să vorbească:

— Am să îţi pun nişte întrebări la care va trebui să răspunzi. Dacă observi că unul dintre onorabilii tăi prieteni se întâmplă să-şi spurce gura, rostind un cuvânt ce nu ar fi trebuit să fie pomenit în instituţia şcolară, cum acţionezi?

— Păi, spun eu, realizând că ar trebui să dau un răspuns cât mai politicos şi formal, l-aş atenţiona să nu mai folosească acel cuvânt.

BANG!!!!!!! O rază de lumină ca un fulger străbate camera şi mă electrocutează.

— Răspuns greşit, răsună vocea din difuzor. Răspunsul corect era că trebuie să raportezi incidentul către un cadru didactic cât mai repede posibil. Următoarea întrebare îţi va fi dezvăluită peste 5 minute. Stimata doamnă directoare trece pe lângă tine pe coridor, spune vocea într-un sfârşit. Ce faci?

— O salut politicos, ce altceva?

BANG!!!!!!! Fulgerul mă izbeşte iar cu putere, răspândind durere în corp.

— Aaah! Ce înseamnă asta, mă răstesc eu. Lăsaţi-mă în pace!
BANG!!!!!!! Fulgerul izbeşte iar şi mai tare, apoi vocea din difuzor spune:

— Răspunsul dat este greşit şi tu trebuie să înveţi să te exprimi și să acţionezi cum trebuie. În caz contrar, eşti electrocutat. Răspunsul corect era să te asiguri că dumneaei are loc să treacă, să o saluţi politicos şi să pleci capul înaintea sa, rămânând aşa până când stimata doamnă ajunge în capătul coridorului. Să continuăm…

Mai are rost să povestesc cum am fost electrocutat din 5 în 5 minute? Am reuşit să răspund corect la vreo 6-7 întrebări, dar pe parcursul nopţii nu am reuşit să închid un ochi din cauza electricităţii care îmi vuia prin corp şi a vocii care, deşi din ce în ce mai rar, îmi zbiera în ureche următoarea întrebare. Teo nu pomenise niciodată de aşa ceva. Dacă părinţii mei aud de asta, vor da şcoala în judecată, cum să faci aşa ceva unui copil?! Dar nu îndrăznesc să mă mai opun, mi-a ajuns!

În următoarea săptămână, povestea mea s-a răspândit în toată şcoală. În Fertaf, copiii ar fi trebuit doar să stea acolo, dar la mine a fost un caz… special. Directoarea a fost dată în judecată pentru torturarea unui elev nevinovat. Părinţii mei au format o campanie contra Fertafului şi, cu sprijinul mai multor persoane, au reuşit să desființeze Marele Penar Gigant. Mâine se alege noul director, şi sincer să spun, a meritat tot ce am suportat ca să deschid mintea oamenilor şi să redau şcolii Fertafil spiritul şi reputaţia pe care o avea odată. Până la urmă, asta mă face un elev model…