scrise-de-juniori

Povestire scrisă de Lucreția Grigorescu la ediția din toamna lui 2017 a atelierului de scriere creativă cu Adina Rosetti.

Azi stau de vorbă cu cineva care, acum 24 de ore, a devenit faimos. Această mică celebritate a făcut ceva uluitor. Ieri, la ora 13:00, a salvat pădurea Santa Maria de la ardere! Discutăm astăzi cu stăpâna lui, Ioana Popa.

Bună ziua, doamna Popa, ce ne puteţi spune despre micul erou pe care îl aveţi în grijă?

Bună ziua. Păi, ştiţi, eu, da… pe Boriss îl am de…da, aproape trei ani. El este un motănel foarte drăguţ, cuminte şi iubitor.

Cum a reușit un motănel să salveze o întreagă pădure de la ardere?

Păi, ştiţi, eu, da… noi locuim lângă Pădurea Santa Maria, da, şi el a ieşit în curte, s-a dus, da, în pădure şi, da, l-a găsit pe acest om, da. După cum v-am mai zis, da, Boriss este foarte afectuos, şi, da, probabil când a început să se frece, da, de el, omul s-a enervat şi, da, a ţipat, eu l-am auzit, şi când am mers să văd, da, ce se întâmplă, da, am sunat la poliţie. Dar, da, evident, a fost doar meritul lui Boriss.

Oau, foarte interesant. Dar, ne puteţi spune, vă rog, v-aţi gândit vreodată că micul dumneavoastră motan o să devină un erou?

Pai, ştiţi, eu, da… sinceră să fiu, da, de când l-am văzut, am ştiut că, da, o să devină un erou într-o zi. Avea, da, această mutriţă de erou!

Consideraţi că deoarece Boriss este acum un erou, asta vă va afecta relaţia cu el?

Păi ştiţi, eu, da… Nu, nu cred, deşi, de când a apărut prima oară la TV are nişte aere de divă. Refuză mâncarea pentru că spune că o să se îngraşe. Acceptă doar pateuri bio!

Mai am o întrebare. Cum înţelegeţi ce simte?

Păi, ştiţi, eu, da… Păi nu înţeleg.

Şi atunci?

Păi, ştiţi, eu, da… simt.

La revedere, mi-a făcut plăcere să vorbesc cu dumneavoastră, mulţumesc.   

Povestire scrisă de Ioana Balint la ediția din toamna lui 2017 a atelierului de scriere creativă cu Adina Rosetti.

Numele meu este Katy și nu sunt o fată obișnuită. Mereu mi-au plăcut istoria și știința, așa că în ziua în care am aflat că pot manipula timpul am fost foarte fericită, pentru că în sfârșit eram specială. Nu credeam că asta poate să-mi aducă atâtea probleme. Păi, bănuiesc că a fost și vina mea în mare parte. Să vă explic în ce m-am băgat…

Am crezut că, dacă schimb trecutul, voi fi un fel de eroină anonimă și mi-a plăcut asta, așa că am zis „S-o facem!” și m-am întors în timp. Pur și simplu. Aveam de gând să opresc războaiele și să fac din lume un loc mai bun, în care să-ți dorești să trăiești. Nu a mers exact cum am vrut eu, pentru că, deși am oprit asasinarea lui Franz Ferdinand, tot s-a ajuns la alte războaie. La unul a ajuns să participe și stră-stră-stră-bunicul meu. Din păcate, acesta a murit și tot restul familiei mele odată cu el. Așa că, mi-am dat eu seama cam târziu, nici eu nu mai exist. Ba, mai mult, am creat o buclă în timp, în care eram blocată. Am înțeles, totuși, că nu e bine să te joci cu timpul.

Bucla în care mă aflu e plină de culori: negru, albastru, mov, verde. Se unduiește și se revarsă asupra mea, cu un efect amețitor. Din când în când se despică și văd o lumină, dar nimic mai mult. Planul meu e să ies prin deschizătură și să refac ce-am stricat. Să aduc totul la normal, pentru că o lume este așa cum este și nu va fi niciodată perfectă. E doar o realitate sfâșietoare a ceea ce suntem și nu putem schimba. Iar eu am înțeles asta. Pot să schimb ceva doar prin prezentul meu și prin ceea ce fac, prin cum îi influențez pe oameni.

Când văd lumina, țâșnesc spre ea și îmi apar în față amintiri: prima oară când am văzut marea, primul mers pe bicicletă, jocurile cu sora mea, cărțile mele preferate, prima mâncare pe care am gătit-o și tot așa. Mă întorc în timp până în ziua în care am provocat acest dezastru, înapoi în camera mea. Când văd pătura mea colorată și simt mirosul cărților îmi vine să plâng de fericire. Cobor și îmi îmbrățișez mama și sora, pe care nu știam sigur dacă le voi mai revedea. Nu le povestesc nimic despre ce s-a întâmplat, oricum nu m-ar crede.

Dacă ar fi să spun ce am învațat din tot ce s-a întâmplat, aș spune că nu e bine sa te joci cu ceva ce nu înțelegi. Timpul e relativ, are propriile reguli și mereu va fi așa cum trebuie să fie.. Nimeni nu e stăpânul lui și fluxul continuă cum vrea el. Ce s-ar întâmpla dacă oamenii ar controla timpul? Ar fi un haos absolut și lumea ar deveni un loc întunecat și trist. Adică, mai întunecat și trist decat este deja.

Acum înțeleg.

Povestire scrisă de Bianca Stanciu la ediția din toamna lui 2017 a atelierului de scriere creativă cu Adina Rosetti.

— Cerul e plin de vise! spunea Anisia.

— Dar tu vei sta să înveți la somnoită!

Somnoita însemna la mama „Culcă-te, că n-ai ce face!”. Probabil zice asta pentru că ea nu citește, nu scrie, nu visează și e de-a dreptul deprimată. Știți cu toții cum se spune: „Poveștile stau cuminți doar în fața adulților, pesemne de frică”. Adulții citesc cărți deprimante, devin deprimați, au copii deprimați și lumea e deprimantă.                                                                      „Dar eu voi schimba asta! Începând cu ziua de azi toată lumea va fi fericită”, își spuse Anisia și apoi se culcă.

În noaptea aceea, visă ceva de-a dreptul bizar, despre o fată pe nume Simina, una pe nume Ana și o alta pe nume Bianca. Fetele astea vandalizau o masă, iar Simina le punea să scrie #savegebaby, ceea ce – apropo – nimeni în afară de ea nu știa ce înseamnă.

Dintr-odată, Anisia se trezi și spuse:
— Ceva mai ciudat nu se putea!

Apoi adormi din nou și de dimineață nu-și mai aminti nimic. Se dezmetici și coborî din pat la micul dejun, iar mai spre amiază începu să căute prin biblioteca veche. Se gândea că, dacă citește mai mult, va visa mai mult. Dădu peste o carte intitulată POȚI SĂ AJUNGI LA NORI!

Se gândi: „O fi despre vise, aș face bine s-o citesc!” O citi din scoarță în scoarță și își dădu seama ce are de făcut. „Dacă o să împrumut cataligele bunicii și o să fug seara după vise, le voi prinde și le voi arunca prin oraș, apoi toată lumea va fi fericită!”

Zis și făcut. Seara, Anisia era pregătită și o luă la picior. Ajunse în pădurea fermecată, se urcă pe catalige și începu a prinde vise fără oprire. Le duse în oraș și toată lumea fu fericită.

Dar, dintr-odată, se auzi o voce răsunătoare spunând:
— Anisia, scumpo, trezirea!
Anisia se trezi și realiză că totul fusese un vis. Mama ei prietenoasă și iubitoare s-a întors.

Povestire scrisă de Anastasia Bîzgan la ediția din toamna lui 2017 a atelierului de scriere creativă cu Adina Rosetti.

Cheia se apropia cu repeziciune de pământ, iar tu abia o puteai vedea prin marea de obiecte ce pluteau prin cameră. Totuşi, te arunci spre ea sperând că nu o vei prinde prea târziu. Încă puţin şi ai fi prins-o, dar foarfeca roz (FR), pe care nu o observaseşi până atunci, se repezi spre ea şi o prinse.

Totul se terminase, sau cel puţin aşa credea foarfeca, căci tu te arunci luându-i cheia de aur. Cu ea în mâna te simţi imbatabil. Bine, aproape imbatabil, căci FR se aruncă spre tine, vrând să ţi-o ia din mână ca s-o folosească pentru propriile ei scopuri, total diferite de ale tale! Dar tu ai fost mai rapidă şi ai zburat pe geam, FR neputând ieşi din casă.

Ai început să zbori foarte repede spre castelul ce se vedea în zare. Când ai ajuns la poarta acestuia, ai intrat fără să mai ciocăneşti, căci totul părea pustiu. Uşa s-a deschis cu un scârţâit metalic, lăsându-te să pătrunzi într-o cameră mare. Spre dezamăgirea ta, în mijlocul camerei se afla doar o mică piatră pe care ai luat-o şi ai aruncat-o pe geam. După trei secunde, în locul în care stătuse piatra apăru o inscripţie: CEL CE VA ARUNCA ACEASTĂ PIATRĂ PE GEAM SE VA LUPTA CU MARELE DRAGON. După ce ai citit, a apărut marele dragon, pe care l-ai înfrânt sfărâmându-i creierii cu o problema uşoară de matematică. Bietul dragon, care din păcate nu ştiuse să o rezolve, îţi ceru de îndată numărul de telefon al profesorului tău.

Ai plecat grăbită din cameră şi, alergând pe holuri, ai dat de-o încăpere în care se afla altă piatră. De data aceasta, mai precaută, ai ocolit-o, ca să nu te mai lupţi cu cine ştie ce altă jivină. Spre disperarea ta, o nouă inscripţie apăru pe zid: CEL CE NU VA ARUNCA ACEASTĂ PIATRĂ PE GEAM SE VA LUPTA CU MARELE ZMEU. De îndată ce ai terminat de citit, a apărut inamicul cu pricina. L-ai îmbunat dându-i follow pe Instagram. Ai plecat uşurată că ai scăpat atât de uşor. Pe hol ai găsit un infopoint şi, ca să nu te rătăceşti, ai căutat direct Camera Cheiţei de Aur, despre care ai aflat că se află în celălalt capăt al palatului.

Ajunsă acolo, ai deschis-o repede cu cheiţa pentru care te luptaseşi cu FR. Înăuntru, pe o măsuţă, ai observat o cutiuţă muzicală al cărei mecanism se putea întoarce cu cheiţa ta de aur. Aşa că nu ai mai stat pe gânduri şi l-ai întors. Din ea au apărut nişte umbre care s-au transformat în oameni…

N-ai mai avut timp să afli continuarea, căci te-ai trezit din vis pentru a te duce la toaletă. Băuseşi prea mult ceai de levănţică.

Povestire scrisă de Adela Trandafir la ediția din toamna lui 2017 a atelierului de scriere creativă cu Adina Rosetti.

Acesta este un interviu cu rucsacul meu, pe care l-am plimbat peste tot săptămâna trecută, când am fost în Spania.

ADELA: Bună, rucsacule, dacă nu te deranjez din treaba ta de a fi rucsac, îmi poţi răspunde la câteva întrebări?

RUCSACUL: OK… dacă chiar trebuie, ce să fac, mă sacrific, doar atunci când am fost la vânzare şi m-ai cumpărat eram conştient că trebuie să te ascult în tot ceea ce zici.

ADELA: Bine, OK, am înţeles, acum am să încep cu întrebările. Fiind prima ta excursie, cum ţi s-a părut drumul cu avionul?

RUCSACUL: Drumul? Mai întrebi? O groază de turbulenţe. Nu puteau şi ei să călătorească mai lin?

ADELA: RUCSACULE, îmi pare rău că te dezamăgesc, dar nu ei controlează turbulenţele. Ele se creează de la vânt şi nu au cum să oprească nici vântul. Deci, în loc să vorbim aşa mult despre lucruri mai urâte, haide să vorbim despre plimbările din Spania. Am fost la OCEANOGRAFIC şi la BIOPARC, sigur ţi-a plăcut ceva de acolo!

RUCSACUL: DA! Acolo mi-a plăcut de fapt foarte mult. Mai ales la BIOPARC! A fost super! Am vizitat tot parcul, am văzut toate animalele. Dar la Muzeul Ştiinţelor nu am avut voie să intru şi asta m-a deranjat.

ADELA: Scuze, dar nu am avut voie să te iau acolo. OK, acum gata cu plângerile. Îţi pun ultima întrebare. Care a fost momentul tău preferat din VALENCIA?

RUCSACUL: Mie mi-a plăcut cel mai mult seara, când am fost noi doi şi părinţii tăi la restaurant şi am mâncat şi am vorbit şi am râs până seara târziu!

ADELA: Şi mie mi-a plăcut!

TATĂL: Am ajuns la şcoală!

ADELA: OK! Mersi! Haide, RUCSACULE, că întârziem!!!

Povestire scrisă de Anca Cosac la ediția din toamna lui 2016 a atelierului de scriere creativă cu Adina Rosetti.

A fost odată, într-o altă galaxie, o planetă ca a noastră pe care trăiau numai animale. Acea planetă avea şi ea ţări, oraşe şi sate. Ca şi pe planeta noastră, în fiecare ţară se vorbea altă limbă.

Exista pe acea planetă o ţară care se numea Gonglia. În acea ţară locuia unul dintre cele mai bogate animale de pe acea planetă – era un câine şi se numea Toto Bănuțescu.

Toto Bănuțescu avea un singur defect cunoscut: când vorbea repede, i se scurgeau balele din gură. Cum vorbea mai tot timpul repede, acest lucru se întâmpla cam des. Unii şuşoteau că ar fi trebuit să i se spună Toto Băluțescu, dar nu îndrăzneau să vorbescă despre asta în preajma lui.

În afară de acest mic defect cunoscut, Toto Bănuțescu era un câine din înalta societate. El avea o familie mare. Sora lui, Shy Bănuțescu, era spion şi nimeni nu trebuia să ştie asta. „Ups, am zis deja prea multe!”. Din familia Bănuțescu mai făceau parte tatăl lui, Bisturiu Bănuțescu, care era doctor chirurg, mama lui, Sky Bănuțescu, care era pilot de avion şi din când în când kamikaze (dar din fericire avea grijă să nu moară), unchiul lui, Mike Spânzuratu’, un savant nebun, bunicul său, Hocus-Pocus Bănuțescu, magician, bunica lui, Glazura Bănuțescu, care era cofetăreasă şi mulţi alţii.

Toto avea în conacul său o sală plină cu tablouri cu membrii familiei sale, unde îşi petrecea timpul în majoritatea zilelor când putea şi nu era ocupat. El se aşeza comod pe un fotoliu din colțul camerei, lângă care era o măsuţă de sticlă cu o faţă de masă roşie din catifea, cusută delicat cu fir de aur. Toto stătea acolo ore în şir şi citea.

Într-o zi, se întâmplă ceva neaşteptat. În faţa treptelor de la intrarea în conacul domnului Toto Bănuțescu erau parcate o groază de maşini. Erau maşini roşii, verzi, galbene, albastre… ce să mai zic, de toate culorile. Din casă se auzeau zgomote puternice. Se părea că domnul Toto dădea o petrecere! La acea petrecere erau prezenţi mama şi tatăl lui, sora, bunicii, unchii, prietenii şi toate cunoştinţele. Petrecerea dură câteva ore bune, dar, când se termină, Toto observă că ceva lipsea. Căută peste tot obiectul, dar nici urmă de el. Toto Bănuțescu începu să se agite şi să vorbească repede, scuipând bale. În timpul acesta bolborosea:

— Nu poate să fi dispărut! Nu se poate!

Se învârtea prin toată casa. Parcă turbase. Dispăruse unul dintre obiectele cele mai de preţ. SCEPTRUL său de aur cu nestemate şi rubine. Ironia era că sceptrul avea în vârf un cap de pisică.

Toto se hotărî să denunţe jaful la poliţie. Îşi puse paltonul, care avea un ceas cu lanţ în buzunar, şi plecă. Când ajunse la poliţie, îi spuse domnului poliţist:

— Domnule poliţist! Vreau să denunţ un jaf!

— Foarte bine, spuse domnul poliţist, atunci spune!

— Acum o seară, începu Toto să povestească, am dat o petrecere la mine la conac şi…

— Continuă, spuse poliţistul.

— Mă scuzaţi, aşa… unde rămăsesem?

— La obiectul furat.

— Aşa, cum vă spuneam, am dat o petrecere, iar când s-a terminat, am observat că îmi dispăruse un obiect de preţ.

— Ce obiect? întrebă curios poliţistul.

— Un sceptru de aur cu nestemate şi rubine.

— Înţeleg, spuse din nou polițistul, de data asta cu o voce fermă. Vom vedea ce putem afla despre jaful sceptrului dumneavoastră.

— Vă mulţumesc, spuse Toto.

— Acum, continuă poliţistul, îmi va trebui numele dumneavoastră.

— Toto Bănuțescu.

— Adresa?

— Aleea Portocalelor, numărul 43.

— Şi ultima întrebare, spuse poliţistul cu vocea lui fermă, în ce cameră a avut loc jaful?

— În camera în care îmi ţin portretele de familie. Probabil hoţul s-a furişat în timpul petrecerii şi a furat obiectul.

— Mulţumesc. Voi încerca să investighez cazul.

— La revedere.

— Staţi!

— Ce este? întrebă Toto.

— Aveţi idee dacă unul dintre invitaţi ar fi dorit să fure obiectul?

Toto Bănuțescu se gândi puţin.

— S-ar putea să fie unul dintre prietenii mei. Se numeşte Jhon Lidicuvaviciluras. Este un nume cam complicat.

— Vă mulţumesc, spuse domnul poliţist. Vom începe ancheta cu acest domn Jhon Lidicuvaviciluras.

— La revedere! spuse Toto şi plecă.

 

Trecură câteva săptămâni de când Toto fusese jefuit şi nu mai avea nicio speranţă că sceptrul va fi găsit, dar, într-o zi, telefonul se auzi: țârrrrrrr, țârrrrrrrr, țârrrrrrrr.

— Alo? spuse Toto, ridicând receptorul.

— Domnul Toto Bănuțescu? Dumneavoastră sunteţi?

— Da. Cine sunteţi? De ce mă întrebaţi asta?

—Scuzaţi-mă. Unde îmi sunt manierele? Acum câteva săptămâni aţi fost la secţia de poliţie şi aţi declarat un jaf unui poliţist. Vă amintiţi?

— Da, de ce?

— Ei bine, eu sunt acel poliţist şi cred că v-am găsit sceptrul.

— Serios?! întrebă Toto.

— Da. Cel puţin aşa credem, răspunse poliţistul. Veniţi la ora trei la secţia de poliţie şi vă veţi lămuri. Bine?

— Bine, spuse Toto, lăsând jos receptorul, plin de fericire.

 

La ora trei, Toto Bănuțescu era prezent la secţia de poliţie.

— Mai spuneți o dată, începu domnul poliţist, care dintre prietenii dumneavoastră spuneați că v-ar fi furat sceptrul?

— Jhon Lidicuvaviciluras, răspunse Toto.

Poliţistul îl duse pe Toto la conacul domnului Jhon Lidicuvaviciluras. Intrară în casa lui și poliţistul îl duse pe Toto Bănuțescu în faţa unui birou pe care era aşezată o cutie mare de forma sceptrului.

— Aruncaţi o privire în cutie, îi spuse poliţistul lui Toto, zâmbind.

Toto Bănuțescu deschise cutia şi o lumină aurie se revărsă în cameră. În cutie se afla…

VA URMA

Povestire scrisă de Georgi Mitkov Chaltalbashev la ediția din toamna lui 2016 a atelierului de scriere creativă cu Adina Rosetti.

 

— Ce se întâmplă, Puncte, puncte? De ce suntem legați la ochi? Cine erau cei care ne-au prins? întrebă Languana.

— Nu știu, Languana, nu știu… Acum nu ne mai rămâne decât să așteptăm soarta!

Dar deodată se auzi ceva. Erau avioanele-rechin-ciocan care începuseră să tragă pe lângă Puncte, puncte și Languana, doar ca să-i sperie. Aceste avioane-rechin-ciocan se numeau, de fapt, avioane-rechin-ciocan-cărți-de-joc, dar noi o să le spunem pe scurt A.R.C.C.D.J.

Puncte, puncte zise calm, ca de obicei:

— Dacă… stăm nemișcați… unul lângă altul… poate că nu o să ne vadă… sau… măcar o să ne lase în pace…

O voce îl întrerupse pe Puncte, puncte:

Puneți-i să danseze, altfel vă dezmembrez pe toți, inclusiv pe băiat și fată!

Imediat cei doi „prizonieri”, Puncte, puncte și Languana, începură să danseze. Atunci, brusc, un A.R.C.C.D.J. se apropie de cei doi „prizonieri” și le dezlegă eșarfa de la ochi. Fix atunci cei doi „prizonieri” au fost împușcați în burtă și au orbit…

Va urma

Povestire scrisă de Briana Mușat la ediția din toamna lui 2016 a atelierului de scriere creativă cu Adina Rosetti.

Erau odată cinci urși care locuiau într-o peșteră.

Aceștia erau: mama urs Ursima, tatăl urs Ursasis și cei trei copii urși – Ursulache, ursul bej, Uringolo, cel alb, și Urnisago, micul ursuleț maro. Ursima și puii tocmai se întorseseră de la cumpărături cu un sac plin cu biberoane cu lapte. Ursima i-a hrănit pe toți, dar lui Uringolo nu i-a ajuns doar un biberon cu lapte și a mai cerut încă unul. Apoi i-a luat pe toți în brațe și i-a dus în pat. Ursima și Ursasis au început să vorbească.

— Ursima, ai auzit că Urs Crăciun este bolnav? întrebă Ursasis.

— Nu. Dar asta înseamnă că nu va mai livra cadouri ursuleților? spuse îngrijorată Ursima.

Ei nu și-au dat seama că Ursulache nu dormea, așa că auzise tot ce spuseseră părinții lui.

— În atelierul lui Urs Crăciun Ursimonglo a fost organizată o ședință a spiridușilor urși. M-au ales pe mine să-l înlocuiesc pe Urs Crăciun. Nu e minunat? spuse Ursasis.

— Ba da, aprobă Ursima. Dar cred că ar trebui să știe și copiii.

— Asta este partea cea mai bună. I-au ales pe Ursulache, Uringolo și Urnisago să fie spiriduși-urși. Dacă voi reuși să împart cadourile, voi fi promovat la stadiul de urs-șef al spridușilor-urși.

— Minunat! exclamă Ursima.

Cei doi s-au întins în pat și au adormit, iar Ursulache era bucuros de ce auzise.

Dimineață, copiii au primit vestea. În acea zi era Ajunul Crăciunului, așa că cei patru aveau mult de lucru.

Au luat toate cadourile și le-au încărcat în sania trasă de renii zburători. Și-au luat și provizii pentru marea noapte: apă, cartofi copți, sandvișuri, lapte și chiar fursecuri făcute de Ursima.

Au împodobit pe fugă bradul de acasă, apoi au plecat. Ursima a rămas acasă să pregătească sarmale în foi de stejar murate și pește.

Cei patru erau în sania lui Urs Crăciun, la ultimul pui de urs, când sania a coborât din senin, iar Ursasis nu știa ce s-a întâmplat.

— Renilor, de ce ați oprit sania? întrebă înlocuitorul lui Urs Crăciun.

— Este timpul pentru pauza de cafea, spuse Rudolph.

— Bine. Cât durează? întrebă Ursasis.

— Nu mai mult de cinci minute, spuse renul.

— Excelent, putem mânca și noi în acest timp, spuse Ursasis.

Ursuleții au băut lapte și el a mâncat cartofii copți.

După o noapte plină, cei patru au ajuns acasă și au adormit imediat, deoarece erau osteniți.

Se pare că nu este așa ușor cum pare să-l înlocuiești pe Urs Crăciun!

Povestire scrisă de Badice Chermak la ediția din toamna lui 2016 a atelierului de scriere creativă cu Adina Rosetti.

Dl. X şi fetele nu au o relaţie prea bună. Mereu îl distrag fetele de la treburile lui. Ziua când a început să urască fetele a fost… dar haideți mai bine să citim o pagină din memoriile sale!

 

Una dintre misiunile mele a fost cea de a distruge un demon care păzea un turn cu o fată în el. Aveam sabia din diamant, dar cu demonii nu-i uşor! Am trimis un şoricel să cerceteze locul. Deodată, o pasăre uriaşă a venit şi a ciugulit din şoricel, care a pierit astfel la datorie. Acum ştiam cu cine aveam de-a face!

Am bătut la uşa turnului, încrezător. Demonul mi-a apărut în față, cu un buzdugan în mână. A fluierat şi s-a aruncat spre mine. Ne-am luptat, dar deasupra mea venea pasărea uriaşă. Am sărit, iar buzduganul demonului a zburat spre mine. M-a ratat şi a nimerit pasărea, așa cum voiam. Pasărea şi-a prăvălit trupul greu peste demon, care a murit arătând ca o plăcintă strivită.

M-am repezit pe scările turnului. Nu era o privelişte prea frumoasă în turn, cu toate scheletele de animale. Nu era o singură scară care să n-aibă măcar un schelet de animal şi o pânză de păianjen. Turnul părea să fie făcut din Cărămizile Roşii, foarte rezistente şi potrivite pentru un turn. Aş fi ştiut dacă era mai curat, dar pe acesta zici că nu l-a mai curăţat nimeni de o sută de ani! Dar să revenim…

M-am repezit pe scările turnului, unde vocea fetei, ca de sirenă, mă atrăgea. Am văzut-o legată cu un lanţ de argint, nu ştiam de ce. Am eliberat-o, iar ea s-a repezit spre mine şi şi-a lipit buzele ei de ale mele. Nu mai ştiam de mine, atât de dulci erau sărutările ei… După un timp, ne-am dezlipit şi am zărit adevărul: avea un semn de vrăjitoare. Fusesem înşelat!

Imediat, am legat-o la loc cu lanţul de argint şi am pornit spre casă. Călătoria a durat trei zile, timp în care n-am scăpat-o din ochi. Ajuns acasă, m-am dus spre temniţa din fier pentru vrăjitoare (vrăjitoarele urăsc fierul şi argintul). Fata plângea cu lacrimi fierbinţi, la picioarele mele, implorându-mă să-i dau drumul. Am ascultat-o, şi, în cele din urmă, mi s-a făcut milă de ea, aşa că i-am dat drumul cu o singură condiţie: aceea de a nu mai înşela oamenii şi de a fi mai atentă să n-o mai răpească demonii. Ea a plecat.

 

De atunci, am început să urăsc fetele. Te înşelau când îţi erau mai dragi!

Povestire scrisă de Ana Ioniță la ediția din toamna lui 2016 a atelierului de scriere creativă cu Adina Rosetti.

Aşteptarea durase o veșnicie, luând în considerare frigul şi ploaia, dar, în sfârşit, autobuzul venise şi mă puteam duce la şcoală.

Urc şi mă aşez lângă un bătrân care miroase a scorţişoară şi arată destul de prietenos. Pare că zâmbeşte pentru sine, gândindu-se la ceva. Are în mâna o cutiuţă frumos împodobită cu o fundă roşie şi presupun că e un cadou pentru fiica lui. Când mă pregătesc să îmi pun muzică, aud un pocnet şi văd cutiuţa bătrânului pe jos, aşa că mă grăbesc să o iau.

— Cred că v-a căzut, spun şi întind cadoul, iar el, cu o expresie extrem de uimită, îmi ia obiectul din mână, neaşteptat de rapid, şi îmi mulţumeşte în aceeaşi manieră.

Tace pentru o vreme şi decid să mă uit pe geam şi să mă gândesc la altceva, deşi rămân şocată de reacţia lui. Mă întreb dacă am făcut ceva greşit. „Poate nu aveam voie să ating cutia”, îmi spun. Mă uit la obiect, observ cu câtă grijă este împachetat şi-mi amintesc de cadourile pe care trebuie să le împachetez în seara asta.

— Ştiu că pare învechit să dai cadouri împachetate… ştii tu…  la care te gândeşti mult timp şi le alegi cu grijă, spune observându-mi privirea. Şi poate e de modă veche, dar nu vreau să las spiritul Crăciunului să moară, deşi observ cum se pierde cu fiecare an.

Pare trist, ba chiar dezamăgit, aşa că îi spun cum şi eu cred, cum şi eu îi acord importanță. Cu o expresie de zece ori mai uimită decât cea de mai devreme, scoate un sunet şocat şi se holbează pentru câteva secunde la faţa mea. Apoi schiţează un zâmbet atât de sincer, şi mă întreb ce am făcut ca să îl impresionez aşa de mult.

— Nu credeam că mai există persoane aşa, nu sunt obişnuit ca oamenii să mă vadă. Probabil nu înţelegi, e şi normal, spune cât se poate de absent. Dar vei înţelege mai târziu. Acum aş vrea să îmi răspunzi la o singură întrebare.

Mă uit la el şi văd oamenii din jur holbându-se, dar accept; am început să mă ataşez de bătrânul cu miros de scorţişoară din autobuz.

— Ce îţi doreşti de Crăciun, ştii tu, de la Moş Crăciun?

Mă blochez puţin, deşi probabil e cea mai uşoară întrebare pentru mine, cea din trecut. După ceva timp, mă hotărăsc la lucrul pe care îl doresc cel mai mult, aşa că spun:

— Îmi doresc să ningă, dar nu foarte mult, doar pentru ceva timp, cât să aducă oamenii împreună. Pentru că fulgii de nea îi aduc pe oameni împreună ca lipiciul pe hârtie, şi, cum spuneaţi mai devreme, spiritul e pierdut, dar zăpadă îl aduce mereu înapoi. E ca un fel de maşină a timpului, aş putea spune. Şi cel mai mult vreau ca oamenii să zâmbească şi să se simtă bine împreună, tot ce spiritul făcea înainte, ştiţi? Asta e ce vreau de Crăciun.

Tot ce am auzit după micul meu discurs motivaţional a fost tăcere şi privirea tuturor din autobuz. Bătrânul se uita la mine zâmbind, iar eu nu ştiam ce să fac, ce să spun, până când unul din bărbaţii din faţa mea începu să cânte primele versuri din Let it snow.

Ce am simţit după a fost de nedescris, tot autobuzul a început să cânte melodia, iar eu alături de ei, simțind ceva probabil de un infinit de ori mai bun decât o ninsoare. Toată lumea e în sfârşit împreună, chiar şi pe scaune diferite, chiar şi fără să se cunoască.

Dar bătrânul nu a cântat, el doar a privit fericirea oamenilor din jur. După cântec, oamenii au început să vorbească între ei, toţi cu zâmbet uriaş pe chipuri.

Ştiind că urma să cobor, îmi iau la revedere de la bătrânul lângă care am stat, iar el îmi zâmbeşte şi îmi întinde cutia frumos împachetată. Sunt confuză, dar îmi spune să o iau, aşa că cobor din autobuz, nerăbdătoare să o deschid. Am grijă la panglica roşie, îi îndepărtez capacul şi constat că, de fapt, cutia e goală. Deodată văd ceva mic şi alb cazându-mi de pe haină. Când mă uit mai bine, observ că a început să ningă. Fericită şi extrem de confuză, observând că autobuzul este încă în staţie, îl caut cu privirea pe bătrânul misterios, dar a dispărut.