Close Sidebar
Type & Hit Enter To Search

de Sonia Mladin

Într-o seară, pe când eram în vacanță la munte, stăteam în cabană și mă uitam pe pereți. Părinții mei pregăteau un grătar de seară. M-am gândit să nu stau toată seara în cameră, doar eu cu pereții, așa că am ieșit afară. Pe când mă îndreptam spre locul unde stăteau părinții mei, am văzut cu coada ochiului o luminiță din partea opusă a cabanei. Nu se vedea foarte bine, așa că m-am dus în podul cabanei să o văd mai bine. Din păcate, nu s-a văzut prea bine nici din acel loc. Tot ce am putut vedea era forma ei rotundă. Deodată, mi-a venit o idee: să îi rog pe părinți să mă lase să merg până acolo, pentru a vedea ce se află în acel loc. Așa că am spus:
– Pot să mă plimb pe aici?
– Ia uite cine s-a săturat de pereți!
– Deci?
– Da, poți merge, dar să nu te îndepărtezi și să iei un felinar și o plasă…
– Plasă? Pentru ce?
– Credeam că vrei să prinzi licurici.
– Aici nu cred că există licurici.
– Dacă zici tu… Oricum ia-o și să nu te îndepărtezi prea tare.
– Nu-ți promit nimic… paaa!
– Paaa!
Înainte să plec, am făcut o oprire la căsuța din copac, să îmi iau felinarul și plasa de licurici. Tata venise cu mine ca să adune lemne, apoi a plecat și eu am rămas singură, ceea ce nu era așa de rău. M-am cățărat într-un copac ca să văd unde se află lumina. Lumina era din ce în ce mai strălucitoare și mai mare și puțin amenințătoare, dar nu îmi era frică. După vreo zece sau cincisprezece minute de mers, am zărit un fel de zăpadă pe jos, doar că era mult mai pufoasă. După mai mulți pași, zăpada pufoasă era din ce în ce mai înaltă; ajunsesem într-o parte a pădurii pe care nu o mai văzusem până atunci, deși mergeam cu părinții la cabană de când eram mică și mergeam adesea și prin pădure.
Lumina se transformase într-un copac cu frunze de aur și fructe din diamante, safire și rubine. Când am atins un diamant, el s-a înnegrit și a căzut, apoi s-a înnegrit și copacul, apoi și el a căzut. Pământul începuse să se zguduie și să se crape. O prăpastie uriașă a despicat pământul atât de repede încât am căzut în ea.
Dintr-odată simt un fior rece pe față și mă trezesc în camera mea, cu geamul deschis. E dimineață.
Totul a fost un vis… cam înspăimântător. De atunci m-am gândit să mă bucur mai mult de vacanță și să mă plimb în fiecare zi prin pădurea de lângă cabană.

(povestire scrisă la atelierul de scriere creativă pentru copii cu Adina Rosetti)

de Tudor Ditu

Într-o noapte de vineri, Maria a avut un vis foarte ciudat. A visat că se află într-o lume mitică. Maria nu îşi dădea seama că lumea această era magică, deoarece când visezi crezi că tărâmul în care te afli este de fapt real. Dar dacă o să ascultaţi această poveste, veţi fi convinşi că acest tărâm e mitic.
Maria se afla pe un deal. În acest loc, mai mulţi unicorni şi cai zburători mâncau iarbă cu sclipici, iar stăpânii lor, nişte îngeri, îşi periau caii cu nişte perii de aur. Unicornii alergau veseli pe pajişte, iar Maria era impresionată de aceste animăluţe. Doar în cărţile cu basme putea întâlni asemenea creaturi fantastice. La un moment dat, se duse la un înger şi îl întrebă dacă poate să-i călărească unicornul. Acesta i-a spus că are nevoie de antrenament, pentru că mânuirea unui cal zburător este mai grea decât pare. Ea plecă supărată. Chiar şi-ar fi dorit să simtă acea senzaţie de a călări un cal zburător ca Pegas, dacă aţi auzit de el.
În drumul ei către nicăieri, întâlni un cal zburător, rănit la copită. Acesta o întrebă:
– Poţi să mă ajuţi?
Maria fu surprinsă că acel căluţ putea să vorbească, iar ea, fiind puţin panicată, încercă să-i răspundă:
– Ce s-a întâmplat, puiule?
– Am călcat într-un spin de aur şi nu pot să-l scot. Te rog, ajută-mă!
– Sigur! Nicio problemă.
Încercă să scoată spinul de aur din copita calului, iar într-un final, reuşi.
– Incredibil. Mă simt din nou liber. Mulţumesc, fată dragă.
– Poţi să-mi spui Maria.
– OK, Maria! Ca recompensă pentru că m-ai ajutat, ce vrei să fac pentru tine? Ţi-ai dorit ceva, dar n-ai avut posibilitatea să primeşti sau să faci acel lucru? Eu te pot ajuta.
Maria stătu puţin pe gânduri, venindu-i în minte dorinţa ei cea mai mare. Într-un final, îi spuse calului:
– Vreau să fiu stăpâna ta.
– Doar atât?
– Exact. Mi-am dorit dintotdeauna în visele mele să călăresc un cal zburător. Asta mi-aş dori.
– Aş fi onorat să-ţi arăt tărâmul, purtându-te în şaua mea ca pe o prinţesă adevărată.
– Atunci să începem să vizităm tărâmul!
Maria şi căluţul ei înaripat îşi începură călătoria. Au vizitat regatul cât ai bate din aripi şi au aterizat în faţa castelului, prezentându-se în faţă regelui din acel tărâm.
– Cine eşti tu, fată frumoasă, şi cum de l-ai cunoscut pe calul meu favorit, Vifor?
– Este calul dumneavoastră? Am crezut că pot fi eu stăpâna lui. Eu sunt Maria, am 12 ani şi vin de departe ca să vă vizitez regatul.
– Toţi caii din regat sunt ai mei, dar acum sunt prea bătrân să îi pot călări. Aşa că ei îşi pot lua şi stăpâni mai tineri. Îţi place regatul meu?
– Da, este minunat şi nu seamănă deloc cu oraşul în care locuiesc eu.
– Ştiu. Sunt mândru că am ajuns ajuns stăpân peste acest regat.
– Voiam să va întreb ceva…
– Sigur, spuse regele.
– Dacă sunteţi mărinimos, slăvite rege, îmi puteţi împrumuta calul dumneavoastră ca să-l prezint şi familiei mele. Dintotdeauna mi-am dorit să pot călări lângă casă şi să pot arăta asta şi prietenilor mei.
Regele încuviinţă şi, într-o clipă, Maria se trezi călărindu-l pe Vifor deasupra şcolii ei și a parcului unde se juca. Le făcu cu mâna, fericită, prietenilor pe care îi întâlni şi apoi coborî uşor pe strada care ducea spre casa ei. Nimeriră printre maşini şi autobuze, iar Vifor începu să se agite, pentru că el nu ştia regulile de circulaţie. Un poliţist îi văzu pe Maria şi Vifor şi, apropiindu-se, îi ceru fetiţei actele la control. Fetiţa se panică, nu avea niciun act de-al lui Vifor şi nici certificat de cal înaripat nu avea!
„Ups, ce mă fac??”
Şi în momentul acela se trezi. „Ce uşurare că a fost doar un vis”, dar un vis frumos, în care Maria şi-a împlinit dorinţa de a călări un cal înaripat.

(povestire scrisă la atelierul de scriere creativă pentru copii cu Adina Rosetti)

de Martha Guran

Familia Smith locuia fericită pe strada Campanulelor la numărul 47, în oraşul Armoniei. În acest oraş totul mergea bine, nu existau certuri şi locuitorii erau mereu într-o stare bună. Zilele erau mereu însorite, iar nopţile erau mereu răcoroase şi plăcute. Toată lumea era împăcată cu ce avea şi nu existau lipsuri.
Era perfect.
Însă, într-o zi, familia Thompson, vecină cu familia Smith, a dispărut. Rick, mezinul familiei, s-a înfricoşat atât de tare, încât nu a mai ieşit din casă o săptămâna.
Melisa şi Tom, părinţii lui, s-au speriat şi ei la rândul lor. Nimeni nu ştia unde dispăruseră Thompsonii sau ce se întâmplase cu ei. Ce era şi mai ciudat era că dispăruseră pur şi simplu. Ieri se jucau table pe veranda casei, azi – nici urmă de ei! Tot ce luaseră cu ei era un dulap mare din lemn de stejar pe care îl aveau la intrare.

Lunile au trecut. Diverse familii au tot dispărut aşa, de pe o zi pe alta, fără a lua cu ele mai mult de un şifonier sau un dulap. Toată lumea se întreba ce se întâmplă. Spaima şi panica au reuşit să se infiltreze repede în rândul locuitorilor oraşului, familia Smith nefiind o excepţie.
Apoi, pentru un timp, a fost linişte. Nici o dispariţie. Oamenii şi-au continuat vieţile şi Armonia a fost restabilită. Au uitat de disparițiile misterioase, însă rău au făcut.
Într-o seară, când atmosfera era mai calmă ca niciodată, Rick, Tom şi Melisa îşi petreceau timpul în curtea casei. Tom citea un roman gros, iar când ridică privirea pentru o secundă din paginile cărții, văzu o lumina ciudată ce venea din bucătărie. Curios, se îndreptă într-acolo. Melisa şi Rick îl urmară. Nimeni nu se aştepta să vadă ce au văzut ei. În centrul bucătăriei stătea un grup de vreo cinci-şase schelete. Arătau exact ca oamenii normali, însă nu aveau piele şi nu purtau haine. Familia Smith se holba la ei. Era o tăcere mormântală. În cele din urmă, unul din misterioasele schelete grăi:
− Suntem aici pentru a va informa că aţi fost selectaţi să locuiţi într-un mediu nou, subacvatic. Este benefic, deci nu aveţi de ce vă teme. Vă rog să mă urmaţi în sufragerie pentru a vă pregăti pentru călătoria ce urmează. Veniţi de bună voie sau cu forţa!
Rick, Tom şi Melisa au rămas încremeniţi pentru câteva clipe, apoi au înaintat spre sufragerie.
− Nu aveţi de ce să vă temeți. Colegii mei vă vor tunde părul, vă vor curăța pielea, apoi veţi îmbrăca nişte haine sterilizate. Dacă veţi simţi vreo durere în acest timp vă rog să vă amintiţi că nu este nici pe aproape de ceea ce veţi simţi după aceea, grăi un al doilea schelet.
Şi întocmai cum spuse, aşa se şi întâmplă. Părul le-a fost îndepărtat până la chelie, pielea frecată cu un burete plin de apă, iar apoi au îmbrăcat nişte haine plăsticoase şi dure, cu aspect de spital.
− Minunat! Începu din nou scheletul. Acum urmaţi-mă spre vehiculul de transport.
Se apropie de unul dintre dulapurile familiei Smith şi îi deschise uşile. Înăuntru se aflau trei scaune şi nişte tuburi cu măşti.
− Vă rog să ocupaţi un loc şi să vă puneţi masca pe faţă. În timpul călătoriei ea vă va anihila toată pielea şi veţi fi transformaţi în nişte schelete exact ca noi, gata să populeze un nou mediu. Nu vă temeţi. Doare doar puţin!
Ironia i se citea în glas, însă Rick, Tom şi Melisa îi urmară instrucţiunile în tăcere. Cu mâinile tremurânde şi ochii plini de lacrimi îşi puseră măştile pe faţă. Apoi uşile se închiseră.
Durerea ce urmă fu neasemuită. Fiecare colţişor al corpului icnea şi ardea. Nu se poate spune pentru cât a durat. Să fi fost o zi, două ore sau patru secunde? Nimeni nu ştie, însă, atunci când se termină, cele trei ființe se simţiră uşurate şi deopotrivă şocate. Se holbară unele la altele pentru câteva minute, apoi uşile dulapului în care se aflau se deschiseră, lăsând la iveală un oraş subacvatic.
Era un oraş cetate, plin cu turnuri şi turnuleţe. Erau viu colorate şi arătau primitor. Singurul lucru mai aparte era că nu se ivea nici un locuitor. Totul era pustiu.
Centurile scaunelor se desfăcură şi Rick, Tom şi Melisa ieşiră timid din dulap spre ceea ce urmă să le fie o nouă casă. Toţi aveau o singură întrebare în minte: Cum?
Cum? Cum? Cum? Cum? Cum? Cum?

(povestire scrisă la atelierul de scriere creativă pentru copii cu Adina Rosetti)

de Rita Frolu

Mă numesc Anastasia Frolu şi sunt jurnalistă la YAGP. Astăzi voi merge la bufniţa Obufa, pentru a-i pune câteva întrebări despre cursul pe care îl ţine.
− Bună ziua! Sunt Anastasia Frolu, jurnalistă la YAGP. Despre ce este vorba la curs?
− Cursul se numeşte „scriere creativă”, unde cocopiii îşi dezvoltă creativitatea şi pofta de a scrie compuneri.
− Ce interesant! Cum v-a venit această idee?
− Păi, am vrut să văd cum se descurcă cocopiii la sculicioză (în special la romanţă). Mi-am dat seama că profetoruții şi profetoruțele nu prea le dau cocopiilor compuneri (compuneri imaginative), ci vorbesc doar despre verb, adverb, timpuri, funcţia sintactică etc.
− Ce o să faceţi în acest curs?
− Am de gând ca la prima lecţie să facem un cuvântojoc în care eu spun un cuvânt, cum ar fi: „marmota” şi cocopiii trebuie să spună şi ei un cuvânt care să aibă legătură cu „marmota”. La a doua oră, o să le vorbesc despre Jurnal. La a treia, o să facem şi noi ca dadanii (dadaiştii), la a patra lecţie, vom învăţa despre interviu şi… mai văd eu.
− Când şi în ce perioadă se fac aceste cursuri?
− De pe 120.030.20160 până la 030.060.20160, sâmbătoza şi duminicoza.
− Interesant! Faceţi ore şi cu adulţi?
− Nu, pentru că adulţii nu înţeleg precum cocopiii.
− Bine… Mulţumim mult pentru că ne-aţi răspuns la aceste întrebări. O zi bună!
− La revedere!

(povestire scrisă la atelierul de scriere creativă pentru copii cu Adina Rosetti)

de Matei Cercel

1.

Andrei este un băiat în clasa I. Fiind cel mai scund din clasă, toată lumea are remarci caraghioase la adresa lui: „Te-au sunat piticii! Te vor înapoi!” În plus, Andrei mai era nemulțumit de înălțimea lui și din alte motive: nu ajungea la frigider, nu se putea urca pe scaunul de la birou, așa că făcea temele la masa din bucătărie, nu putea deschide șifonierul și multe alte probleme minore. Totul până într-o zi…

2.

Andrei e la școală. Bătăușul clasei, Radu, se luase la bătaie cu cel mai bun prieten al lui Andrei, Tudor. Andrei îi spune lui Radu:
− Ia-te de cineva pe măsura ta, nu de Tudor!
− Nici tu nu prea ești, zice râzând.
Bineînțeles, Andrei mănâncă bătaie…
Pe drum spre casă, Tudor îl întreabă:
− Chiar trebuia să faci asta? Arăți de parcă a dat mașina peste tine!

3.

Cum ajunge acasă, mama lui zice, oarecum ironic:
− Ce-ai mai pățit, te-ai aruncat de pe Empire State Building?
− Nu, am luat bătaie!
− De la cine?
− Radu.
− Aha, eram convinsă!
− Măcar de eram mai înalt, poate îl intimidam, zise el mai mult pentru sine.
Andrei se gândi la vorbele astea toată seara. Auzi un zgomot de afară, prima oară încet, a doua oară tare. Văzu o licărire. Cine putea fi? Deschise ușa și era, ei bine, o… zână!

4.

− Aș fi venit mai devreme, dar sora mea mai mică mi-a ascuns bagheta! zice mica zână convinsă 100% că știe despre ce vorbește.
− Scopul și motivul vizitei! zice Andrei, fără să-și dea seama că e o zână.
− Sunt o zână!! Ți-o pot dovedi!
− Daaaaa, sigur, atunci îmi voi pune o dorință!
− Ok, fix pentru asta am venit, dar…
− Îmi doresc să fie copiii înalți și adulții scunzi! zice el la plesneală, convins că zâna n-o să facă nimic.
O explozie de lumini se petrece. Andrei adoarme la ușa de la hol.

5.

Andrei se trezește în hol. E înalt, la fel ca părinții lui. Mama stă pe o pătură lângă el:
−’Neața! Se pare că acum noi suntem mici! Ce ironie din partea vieții!
− Dap, și eu sunt mare acum!
Andrei s-a dus la școală ca în orice altă zi normală, doar un lucru a fost nasol: tatăl său nu mai ajungea la pedale, așa că mama era la pedale: accelera și frâna, iar tata spunea de la volan „Stop!”, „Accelerează!” și „Mai încet!”. Drumul a durat o oră și jumătate. Din fericire, nu era deloc trafic.

6.

Andrei a ajuns la școală primul. Probabil ceilalți au plecat pe bicicletă. La începutul orei, doamna învățătoare a trebuit să se urce pe catedră cu greu, ca să monteze o planșă. A fost ora ideală pentru copii, deoarece doamna nu a mai ajuns la dulapul cu markere, ca să scrie în caiet. N-au mai putut nici să verifice teme, deoarece ochelarii doamnei erau mult prea mari. Cel mai slab la învățătură, Paul, a zis că a fost ziua perfectă.

7.

Doar că în ziua următoare Andrei a realizat că să fii înalt are și dezavantaje: când s-a urcat în leagănul din curte, dădea întruna cu capul de bara de care era fixat leagănul, când a fost în parc, toboganele, cândva uriașe, erau mici și strâmte. Probabil și din alte motive asemănătoare, era gol tot parcul. Cum a ajuns acasă, a dat cu capul de tavan – cum se explică asta urmează să aflați. La intrarea în camera lui se află un prag destul de înalt, ceea ce i-a provocat lovitura.

Pentru o clipă i-a părut rău că e înalt. Apoi i-a trecut.

8.

„GATAA!” a zis Andrei când a realizat că crește. Avea 1,80 când s-a culcat și acum are 1,82. S-a gândit cum să salveze lumea de la înălțarea excesivă. Apoi a văzut că părinții lui deveneau din ce în ce mai mici. Erau de mărimea unui pitic de grădină mai înalt. Andrei s-a gândit să facă din nou ceva bun, ca zâna să vină, să-i ceară să fie totul normal și înălțimile să fie ca înainte. Trebuie doar să facă o faptă bună.

9.

Andrei are o idee genială. O va ajuta pe doamna învățătoare să ia markerele din dulapul aparent prea înalt. Zis și făcut. Totul părea ușor. La școală, Andrei încearcă să ia markerele, dar Paul îl atacă și le pune la loc. Cu chiu, cu vai, cu ajutorul lui Tudor, reușește să-i dea piticului… pardon, doamnei învățătoare… markerele. Andrei se duce înapoi în bancă și așteptă să se termine școala. „Am salvat copiii de la devenit uriași și adulții de la devenit furnici!”, își zice… Acasă, cum ajunge, vede bineînțeles o zână, dar nu era aceeași.

10.

− Bună, a zis zâna.
− Bună ziua, a răspuns Andrei.
− Sunt mama zânei Bubulina, am venit să-ți îndeplinesc o dorință.
Dar nici nu apucă zâna să-și termine cuvintele, că se prăbuși la pământ, înjunghiată. Din spatele ei se auzi o voce malefică și apăru o altă ființă
− Muahahaha! Sunt zâna Omorina, te voi face să ai dorințe rele!
*BUM* se auzi și Omorina căzu la pământ, răpusă de nimeni altul decât Tudor, vecinul și colegul lui Andrei. Tudor avea o bâtă de baseball în mână:
− Ce doamnă morocănoasă! a zis el și a plecat.
− Mersiii! strigă Andrei după el.
− Cuuuu plăcereeeee! strigă și el înapoi.

11.

Mama Bubulinei este în viață. A fost bandajată de Andrei și se va vindeca folosindu-și puterile magice. Ea spune:
− Ce dorință ai?
− Îmi doresc să avem înălțimi normale din nou!
Se petrece o ploaie de steluțe și Andrei se…
TREZEȘTE!
Se duce să ia micul dejun și se gândește „ce păcat că a fost doar un vis!”
După ce se întoarce în camera lui, găsește pe jos un bilețel pe care scrie: „Nu a fost un vis!, semnat Bubulina”
A fost cea mai tare săptămână din viața lui Andrei.

(povestire scrisă la atelierul de scriere creativă pentru copii cu Adina Rosetti)

de Anais Bădescu

I

Mă cheamă Jon Von Hafer și sunt un explorator. Cred că mă cunoașteți. Am descoperit din greșeală Noua Zeelandă. Dar acum o să vă povestesc despre întâmplarea mea de pe muntele Rushmore.

Este o zi de iarnă și mă duc la magazin să îmi iau un telefon nou. Mă urc în mașină și programez telefonul pe GPS, dar, în loc să îl programez spre munții Meridionali, îl programez spre muntele Rushmore. Ajungând acolo, văd un magazin. Intru în el. Acolo era vedeta TV Maria Lara Shara Mora. Îi cer un autograf. Ea țipă. Țipătul ei provoacă o avalanșă care blochează ieșirea.

II

Lara spune:
− E numai vina ta, netrebnicule! Trebuia să îmi ceri un autograf?
− Stai liniștită! zice Jon și îi dă peste mână vedetei, care scapă sticla cu apă.
− Ah, este a doua cea mai groaznică zi a mea! Prima a fost când frizerița mi-a făcut părul alb!
Cei doi încep să țipe unul la celălalt. Peste jumătate de oră, Jon dărâmă 13 rafturi. 3 dintre ele erau cele cu apă. 10 erau cele cu mâncare. Vedeta începe să țipe iarăși la săracul Jon.
− Ești un incompetent. Bun de nimic. Te urăsc!

Peste trei ore, Jon și Lara sunt salvați de o fetiță pe nume Sofia, care avea doar 5 ani. Ea făcuse 7 facultăți de salvare. Și 10 facultăți de medicină. Deci era foarte simplu pentru ea.

Vedeta începe să se bâlbâie. Jon fuge spre mașină și o întreabă pe Lara dacă vrea să vină și ea cu el. Ea zice că da. Ajung la Jon acasă. Vedeta îi spune:
− Îmi placi!
− Și tu mie! zice Jon.

Peste un an, se vor căsători și vor avea și un copil, pe Einstein.

III

Când avea 4 ani, Einstein știa să citească și să scrie. Nu era nici ca mama lui, nici ca tatăl lui. Era ca stră-stră-străbunica bunicului lui. Așa că Einstein fu dat la școală de mic. La 8 ani, era în clasa a V-a. La 13 ani era în clasa a X-a. La 19 ani terminase facultatea. Peste un an de pregătire de excelență se făcu doctor ortoped (chirurg). Muzica lui preferată era cea de operă. El era foarte foarte sensibil. Avea o inimă mare. Și ajuta pe toată lumea. Einstein se îmbrăca elegant, nu exista zi în care să nu își pună un papion. Locuia pe strada Primăverii. Lui îi plăceau bomboanele, respectiv cele cu ciocolată amăruie. Melodia lui preferată era „Copacul”. Îi plăceau copiii. Chiar dacă el nu avea nici unul.

IV

La vârsta de 39 de ani, Einstein decide să se mute la New York. Vede că în New York este totul diferit –  mâncarea, apa, locurile, totul. Apa, de exemplu, avea gust de limonadă. Uneori chiar de portocale.

Einstein a stat 4 ani acolo, timp în care a scris cartea „Inima unui copil”. În carte era vorba despre un copil pe nume Jon Clopot, care este adoptat de o familie ce locuiește pe malul unui râu. Copilul acela avea un prieten care avea o boală. Pentru a se face bine îi trebuia o inimă. Așa că Jon Clopot îi dă inima lui. Când a publicat cartea, Einstein a zis: „Fără prietenie nu ești om!”

La vârsta de 43 de ani, se întoarce în țara natală, unde moare la vârsta de 100 de ani.
Pe crucea lui scrie: „Fără prietenie nu ești om!”
Toți oamenii care i-au citit cartea au venit la înmormântarea lui. Fiecare om a zis cât de important a fost Einstein.
− Eu sunt Vara și îl admir pe Einstein, nu aș fi putut fi aici fără el. Mi-a salvat viața!

De atunci, toți oamenii au făcut o tradiție în onoarea lui. De 1 Mai toți oamenii se vopseau în alb. Doar că acum oamenii se îmbracă în alb. Și dau petreceri.

(povestire scrisă la atelierul de scriere creativă pentru copii cu Adina Rosetti)

de Alexandra Elena Toma

Mai demult, cu mulţi ani în urmă, exista un loc magic care se numea Misteria (sună misterios, nu-i aşa?), în care trăiau multe vrăjitoare. În fiecare an, în Misteria se căuta un cufăr, care avea înăuntru o inimă sub formă de bec, ce îi aparţinea Legendarei Helga, cea mai puternică vrăjitoare dintre toate, datorită inimii ei făcută din o mie şi unul de elemente.

Când Helga a murit, din cauza bătrâneţii, sora sa mai mică a făcut o vrajă pentru a-i ascunde inima într-o pădure numită Precaspia, în care nu puteai să foloseşti magia și în care locuiau vrăjitoare uitate de timp. Inima Legendarei Helga se mai numea Legendara Comoară a Misteriei. Se spune că cine o avea ajungea a doua Legendară.

Milly era o vrăjitorică de şaisprezece ani. Era înaltă, părul îl avea şaten, iar ochii albaştri sticloşi ca floarea de nu-mă-uita. Era vrăjitoare la categoria de juniori. Nu trecuse testul de avansaţi, deoarece nu putuse să transforme apa în gheaţă. Pentru restul vrăjitoarelor asta era ceva ușor, dar pentru Milly era un adevărat chin.

Într-o zi, Milly se ducs la prietena sa, Matilda, pentru a se plânge din nou pentru că nu a trecut examenul.

— Dacă aş avea comoara Misteriei, ţi-aș da-o ţie! o consolă Matilda.

Lui Milly îi veni o idee.

— Ai dreptate. Mă voi duce în pădurea Precaspia.

— Glumeşti? Poţi rămâne fără puteri.

— Nu este adevărat. Speranţa moare ultima.

— Și cum îi vei spune mamei tale?

— Foarte simplu. O voi minţi că voi petrece o săptămâna la tine, pentru că vine Halloweenul şi facem pregătiri.

— Şi dacă nu îți ajunge o săptămână? spuse Matilda îngrijorată.

— Ba îmi ajunge. Îţi voi dovedi. Vrei să mă ajuţi?

— Bine! Te ajut.

— Mulțumesc.

Ziua următoare, îşi puse planul în aplicare și ajunse în paradisul culorilor. Copacii erau deşi şi înalţi, iar prin iarba fragedă se zăreau şi câteva floricele.

Înainte de a pleca de acasă, mică vrăjitoare se informase despre Legendara Helga. Aflase că-i plac florile mov. Se îndreptă către o floare și, voind să o miroasă, căzu într-un tobogan secret la capătul căruia ajunse într-o peşteră. Milly atinse unul dintre miile de ceasuri care se aflau acolo și ceasornicele îi arătară, cu ajutorul acelor, locul unde se află comoara. Atunci când Milly atinse inima Helgăi, sora acesteia veni de îndată.

— Milly, îţi apreciez curajul şi bunăvoința ta de a deveni a doua Legendară.

— Mulţumesc. Asta înseamnă că am trecut testul de avansaţi?

— Ai trecut peste toate celelalte grade. Dar acum ar trebui să te duci acasă, pentru a-i mărturisi mamei tale minciuna pe care ai spus-o…

— Va mulţumesc.

— Pentru ce anume?

— Pentru tot ce aţi făcut.

Milly a ajuns a doua Legendară şi a trăit fericită alături de familia şi prietena sa, până la adânci bătrâneţi.

(povestire scrisă la atelierul de scriere creativă pentru copii cu Adina Rosetti)

scriere creativa copii

de Clara Rosetti

Mă numesc Luna, am 18 ani şi am aripi de dragon.

Într-o zi, acum 10 ani, mă jucam cu prietenele mele de-a „mama şi copiii”, doar că eram în joc vampiri. Eram pe treptele casei şi le săream una câte una. Ele îşi fluturau eşarfele ca şi când ar fi zburat. Când a venit rândul meu, mi-am folosit aripile și am început cu adevărat să zbor. Simţeam cum trece vântul pe lângă mine.

Din acel moment, viaţa mea s-a schimbat: plecam de acasă de pe pervaz, iar în loc să urc scările preferam tot să zbor. Puteam chiar să îmi fac temele în timp ce zburam spre casă. Toate acestea au stârnit invidia colegilor. Erau atât de invidioşi, încât îmi făceau farse. Totuşi, cea mai bună prietenă a mea, Lucy, a rămas alături de mine şi mi-a dat următorul sfat:

— Fugi! Fugi de aici! Nu ştii cât de răi pot fi! Du-te şi ascunde-te în pădure ca să scapi! Repede!

— Bine! Să nu mă uiţi, Lucy, am să-ţi scriu!

Şi am plecat în zbor. Am ajuns la pădurea Căldăruşani şi m-am oprit acolo. Am făcut un cort şi apoi am plecat să caut mâncare în apropiere: fructe, legume şi carne.

În toiul nopţii m-am trezit şi am văzut cuibăriţi lângă mine două vulpi, patru şacali şi șapte lupi. Nu mi-a fost frică de ei, pentru că nu mă atacaseră când dormeam. Spre dimineaţă, m-au trezit lingându-mă pe faţă şi cerându-mi mâncare, iar eu le-am dat carne. Apoi mi-am dat seama că pot înţelege limba animalelor.

Am decis să explorez locul. Ei mă conduceau prin pădure să-mi arate lucruri. Unul dintre lupi mi-a spus:

— Arăţi ca cineva cunoscut. Ai aripi şi patru labe, dintre care două le ţii în sus. Eşti o zburătoare! Hai să îţi fac o surpriză!

Lupul mă conduse la un cuib cu un acoperiş imens. Din înaltul cerului, au apărut nişte creaturi care aveau împreună cinci perechi de aripi (unul avea de vultur, altul de pegas, iar ceilaţi trei de liliac). Erau două creaturi zburătoare mari şi trei mici.

— Ce este? a întrebat una dintre zburătoare.

— Am găsit pe cineva ca noi, dar cu aripi de dragon.

Acea familie m-a adoptat cu plăcere şi am avut multe aventuri împreună. Dar asta este o altă poveste…

(povestire scrisă la atelierul de scriere creativă pentru copii cu Adina Rosetti)

scriere creativa copii

de Evelyn-Andreea Băcioiu

Recunosc, când am citit acest jurnal am rămas un pic şocată. Nu m-am gândit niciodată că un zmeu dependent de îngheţată poate simţi un amalgam de sentimente în atât de scurt timp. Credeam cu desăvârşire că zmeii sunt fiinţe anoste, indiferente şi meschine. Dar m-am înşelat teribil. Acum voi reproduce pentru voi, cititorii, tot ce am lecturat eu în ultimele 3 sau 4 ore:

„Dragă jurnalule, astăzi este pentru prima dată când îţi scriu. Mă aflu într-o temniţă destul de confortabilă, având în vedere condiţiile în care mi-am petrecut mare parte din copilărie. Mirosul de mucegai domină încăperea hidoasă. Pereţii de cărămidă se contopesc perfect cu podeaua rece de piatră. Din punctul meu de vedere, un designer amator avid după îngheţată, această cameră nu respectă nicio condiţie din manualele de arhitectură. Iluminarea este incorect realizată, singurele raze firave intrând înăuntru printr-o crăpătură în peretele masiv. Din câte am observat, temnița are ieşire spre strada principală a oraşului. Nu înţeleg de ce una din cele mai periculoase închisori din zonă se află pe unul din cele mai paşnice bulevarde… Bănuiesc că are legătura cu lipsa de fonduri, altfel nu înţeleg de ce ar crea acest loc dedesubtul a şapte grădiniţe-şcoli şi a două spitale. După părerea mea, această „lipsă de fonduri” este problema majoră din Basmia, ţara poveştilor de adormit copiii.

Dar eu am creat acest jurnal nu pentru a descrie cu meticuloziate acest spaţiu, ci pentru a-mi povesti întâmplările din ultimele zile, un fel de autobiografie. Să începem cu începutul.

Acum 15 ani, m-am născut în familia Zmeului cel Rău. Tata lucrează, şi încă munceşte, la FairyTale Company, inima Basmiei, în care actori ca Zmeul sau Ileana Cosânzeana interpretează întotdeauna acelaşi rol, mereu ajuns box-office.

Sunt mândru de tata, mai ales pentru că şi-a îndeplinit visul. Visul meu este să locuiesc într-o casă pitorească, la ţară, cu un depozit mare de îngheţată de ciocolată, alături de aleasa inimii mele, Inisa. Ea este cea mai frumoasă fată din toată Basmia, este inteligentă, iar ochii și părul ei castaniu pot fermeca un întreg regat.

Prima oară când am întâlnit-o pe Inisa, eram în biroul tatălui meu, citind o revistă. Colega lui de platou, Prinţesa Veşnică, a intrat zâmbitoare ţinând de mână o fetiţă timidă şi retrasă. Buclele ei ca trunchiul copacilor se revărsau peste umerii mici, împovărând-o. De cum am văzut-o, am încremenit. Nopţile, mintea mea era cuprinsă de mrejele unor vise aşa de dulci, încât speram să nu mă mai trezesc. Ea niciodată nu m-a observat, nu a scos un cuvânt, dar eu speram…Îi povestisem totul prietenului meu cel mai bun, Prinţul Fermecător (între amici, Spike). El mă susţinea în toate planurile mele de a o cuceri.

Acum o lună, a fost încoronat, dar puterea infinită l-a copleşit, înnegrindu-i sufletul. Pentru a arăta tuturor cât de nemilos este, a răpit-o pe frumoasa Inisa, închinzând-o într-un turn. Iubirea m-a împins să fac un lucru necugetat. Am furat calul năzdrăvan al tatei, m-am ridicat până în vârful turnului mărăcinos şi am salvat-o.

Deşi am adus-o înapoi teafără şi nevătămată, nu am primit recompensa dorită, iar cavalerii lui Spike m-au înşfăcat. M-au torturat până astăzi, legându-mă de tavanul unei camere pline cu desertul meu preferat, îngheţata de ciocolată. Nu puteam rezista, mirosul îmbietor îmi ardea trupul ca o otravă. În final, iată că oroarea s-a sfârşit! Dar de ce? Ce l-a oprit pe Spike, a avut un motiv?

Poate nu voi şti niciodată, cuget eu, când deodată peretele de lângă pat se prăbuşeşte într-un zgomot asurzitor. De cealaltă parte a ruinelor, se află Inisa cu Marea Baghetă a Poveştilor, cea care poate schimba finalul printr-un singur BI BI DI BA BI DI BU.

Îmi spune:

— Mulţumesc că m-ai salvat! Îţi eram datoare să te eliberez. Acum eu conduc împărăţia şi mă gândeam… VREI SĂ MĂ AJUŢI?

— Asta e cumva o cerere în căsătorie? întreb nedumerit.

Da… accepţi?

— DA, bineînţeles! exclam extaziat.

Îmi dreg vocea, încercând să par serios:

— Cu o singură condiţie, să locuim într-o casă plină cu îngheţată.

— Cu mare plăcere! spune, abţinându-se cu greu să nu râdă.

De acum nu mai am ce povesti, să vedem ce va alege timpul în privinţa noastră. Până atunci, îţi mulţumesc, jurnalule, pentru că m-ai ascultat tăcut.”

Sper că v-a plăcut şi vouă povestea Împăratului Zmino.

(povestire scrisă la atelierul de scriere creativă pentru copii cu Adina Rosetti)

scriere creativa copii

de Maria Costea

Era odată o fată foarte frumoasă şi deşteaptă, pe nume Rachel. Inima ei suferise de multe ori. Mulţi bărbaţi i-au frânt-o fără milă. De fiecare dată când începea o relaţie, îşi crea o inima nouă, care semnifica iubirea dintre două persoane, iar atunci când acel băiat o dezamăgea, ea arunca inima în foc pentru a-şi arăta suferinţa, iar inima se făcea roşie de la foc.

Într-o zi, şi-a dat seama că suferise prea mult. Și-a amintit că tatăl ei i-a povestit despre tradiţia creării unei noi inimi. Îi spusese şi că, dacă ajunge într-un loc magic numit Deşertul Zopipmeaza, unde nu poţi şti niciodată ce moment al zilei este cu adevărat, acolo există îngropată o comoară. În faţa acesteia, dacă pui trei inimi de fier pe care scrii numele a trei băieţi cu care te înţelegi bine sau îi placi (este doar pentru fete), una dintre inimi va străluci şi vei ştii că acela este alesul.

Rachel s-a hotărât să pornească în călătoria care o va face să uite de suferință şi să nu mai sufere niciodată din cauza unor băieţi. A făcut cele trei inimi de fier şi a plecat. Deşertul în care trebuia să ajungă era special şi, ca să-l poată găsi, trebuia să urmeze o hartă care îi descria cum să ajungă într-un loc, unde trebuia să se aşeze astfel: cu un picior spre vest, cu un picior spre est, cu o mână spre sud şi cu una spre nord. În felul acesta, putea deschide un portal, care să o ducă în deşertul Zopipmeaza.

Rachel a urmat toţi paşii şi a ajuns în deşertul fermecat. Într-adevăr, nu ştiai dacă-i noapte sau zi, nici măcar nu ştiai ce anotimp este. De fapt, nu se vedea nimic în zare, decât o întindere galbenă cu dune de nisip. Pe cer se puteau distinge toate corpurile cereşti şi toate nuanţele de albastru care apar în decursul unei zile normale.

Rachel observă că strălucea ceva, sub o pată de nisip de o culoare asemănătoare cu ocrul. În acel loc descoperi o mască, aceasta era comoara pe care o căuta. Era o mască din aur cu diamante roşii. Fata puse cele trei inimi în faţa măştii. Sclipirea diamantelor se reflectă în cea de-a doua inimă, pe care era scris numele Michael.

Michael era un prieten din copilărie pe care nu-l văzuse niciodată ca putând fi ceva mai mult decât un prieten foarte bun. Însă a avut încredere în mască şi, când s-a întors acasă din călătorie, a încercat să vorbească cu Michael despre ce s-a întâmplat. După scurt timp s-a dovedit că masca avusese dreptate, Michael era sufletul ei pereche. Poate n-a ştiut ea cum să-şi aleagă iubiţii, dar a ştiut cum să-şi aleagă un prieten adevărat, care s-a întâmplat ca, la un moment dat, să fie ceva mai mult decât un prieten, devenind acea persoană specială pe care a căutat-o atâta timp.

(povestire scrisă la atelierul de scriere creativă pentru copii cu Adina Rosetti)

scriere creativa copii