scrise-de-juniori

de Ioana Popescu

Stătea într-o parte, învăluită misterios într-un nor albăstrui de fum ce se ridica aromat în înaltul neoanelor. Purta un pardesiu lucios și lung iar unghiile-i perfect lăcuite străluceau în noapte. Cu ochii duși în depărtări, privind parcă la vremuri de mult apuse, trase un ultim fum înainte să se îndrepte spre intrare. O priveam din umbră, înainte să-i aud vocea de care îmi era atât de dor.

− Bună seara, îl întâmpină pe bodyguard cu o voce languroasă.

Nu zice nimic, încordându-și bicepsul lucrat peste intrare.

− Aș putea să intru?
− De ce?!
− Poate ca să dansez.
− Domnișorico, știți foarte bine că ăsta nu e un club ordinar, se răstește el. Dar înainte să continue, vede cum urechile pisicuței se pleoștesc și lacrimile i se adună în ochi.
− Dar… eu aici… aici veneam cu cu… cu motanul meu înainte… înainte să… să să… disparăăă, izbucni ea într-un bocet finuț.

Cățelandrul, care aparent nu știa cum să procedeze în cazul femeiuștilor care plâng, încerca în zadar să o calmeze.

− Ok ok, zise într-un sfârșit, poți să intri!

Arborând zâmbetul de dinainte, trecu de cațel, intrând în zumzăitul disco.

Intrasem. Luminile îmi colorau extraterestru blănița iar inima îmi bătea pe ritm. Țin minte că asta era melodia preferată a lui Nelu, realizez cu lacrimi în ochi. Ah, motănelul meu drag. Dar acum trebuia să mă concentrez, aveam un scop precis.

Marea supraîncălzită de iepurași se agita pe ringul de dans, în timp ce încercam să-mi fac loc până la camera așa-zis secretă, unde știam că se lăfăia El Bossinio, cum se autointitulase căpetenia clanului Iepurașilor Obezi, în al cărui club mă găseam.

Găsesc ușa încrustată excesiv cu cristale de zahăr. Îmi iau două minute pentru a-mi aminti bătaia pe care mi-a arătat-o Nelu înainte să dispară. Ciocănesc, iar în scurt timp, un ochi roșu de iepure mă privește bănuitor, apoi deschide.

− Cu ce te pot ajuta, madmoiselle?
− Aș vrea să vorbesc cu șeful tău.
− Nu oricine poate ajunge la El Bossinio atât de ușor, îmi spune grav. Înțeleg aluzia și scot dintr-un buzunar o cutie rară cu trufe învelite în morcovi.
− Pe aici, îmi zice poftindu-mă într-o cameră.

Închide ușa, iar eu rămân un moment cu privirea pironită. În mijlocul încăperii, pe un divan din ciocolată belgiană era poate cel mai gras iepure pe care îl văzusem vreodată.

− O, dar ce pardesiu frumos, blindat cu multe bunătăți dacă nu mă înșală mirosul.
− Hai să trecem direct la subiect, te rog.

O ușă se deschide, iar El Bossinio îmi face semn să aștept. Îl ucid puțin cu privirea, pe el și pe servitorul lui care îi adusese o gustare. Mă mișc agitată, până rămânem singuri din nou.

− Unde ai plasat ultimul cartel de zahăr brun și cui? îl întreb direct. Nu sunt aici ca să te arestez, am nevoie doar de informația asta!

El Bossinio luă o gură de ciocolată caldă, se linse pe mustăți și zise pofticios:

− De ce ți-aș zice eu asta? Ești simpatică tu așa. Hmm, poate chiar am pu…

Se poticnește și ia o gură disperată de aer cu ochii ieșiți din orbite, moment în care capul îi cade pe spate inert. Mă retrag cu groază, împiedicându-mă de un rulou de ciocolată. Reușesc cumva să ajung înapoi în club, în mijlocul muzicii asurzitoare. Respiram precipitat, iar prin minte îmi vâjâiau o mulțime de întrebări. Oare să fi fost ea? Atinsă parcă de un fluture, observ un bilețel în palma mea. Îl despăturesc repede și citesc:

Sunt în viață. „Vrăjitoarea de turtă dulce” este după noi. Ne vedem la ora „noastră” la fabrica de ciocolată din Vienna. Mi-e dor de tine. Arde biletul.

(povestire scrisă la Școala de vară de scriere creativă cu Adina Rosetti)

de Alexia Uscatu

În mintea mea sunt mereu prezente două mari personaje: copilul şi adultul.
− Alexia are deja aproape 14 ani, aşa că ar trebui să îmi fac apariţia în viaţa ei puţin mai des ca înainte, spuse adultul gânditor.
− Dar stai puţin, nu pot fi neglijat aşa uşor, sări copilul. Alexia va mai avea gândirea şi inima ei de copil cel puţin câţiva ani. Eu propun să ne facem ambii apariţia la fel de des ca înainte, spuse copilul puţin supărat. Suntem amândouă personaje în mintea ei. Am citit şi eu, m-am informat cum e în lumea ei. Adulţii sunt foarte stresaţi, nu îşi mai folosesc aproape deloc imaginaţia şi sunt permanent nervoşi. Aşadar sunt în căutare de oameni cu minte şi suflet de copil. Haide totuşi să nu avansăm în maturizarea Alexiei, încheie copilul.
− În regulă.

− Ştii că Alexia are o grămadă de certuri în ultimul timp? Cred că ar trebui să îţi faci şi tu apariţia în dispute, nu numai unde sunt evenimente frumoase. Nu spuneai că vrei să te implici mai mult? Spuse copilul cu mândrie în glas.
− Ai mare dreptate, recunosc. Însă apare o mică problemă… ştii, eu sunt o persoană foarte somnoroasă. Adorm aici, la locul meu de muncă, frecvent. Te-aş putea oare ruga să mă trezeşti de fiecare dată când sună alarma de dispută în sala de control? întrebă adultul cu entuziasm în voce.
− Desigur, îndrugă cu jumătate de gură copilul. Cred că ar trebui să te învăţ cum să fii atent. Ai nevoie doar de un iPod, nişte căşti şi un espresso de dimineaţă. Apropo, am hotărât împreună cu departamentul care controlează sentimentele Alexiei că vom avea un nou coleg în echipă. El se numeşte Teo şi este ursuleţul imaginar de pluș al copilului pe care îl ajutăm noi. S-a aprins becul verde ce indică un băiat în preajma Alexiei! Pe mai târziu!

(povestire scrisă la Școala de vară de scriere creativă cu Adina Rosetti)

de Janna Grigoraș

Bob s-a născut în Berlinul de Est, în timpul Războiului Rece. Părinţii lui au fost omorâţi de comunişti, lăsându-l singur pe străzi. Când Bob avea bani, mergea la cinema. Când avea timp, mergea la bibliotecă. Acum el trăieşte în New York şi lucrează ca scenarist. Sau, mai bine zis, lucra…

− De ce te-am angajat! urlă regizorul Aribella. Bob era de sute de ori mai bun ca tine! Of, pleacă de-aici! Strigă Aribella la săracul scenarist. Oftă, apoi îşi aminti ce se întâmplase cu Bob.

Începuse ca o zi normală. Bob se trezise cu iubita lui, merseseră la o cafenea, apoi iubita lui plecase la librăria la care lucra. După o siestă scurtă, Bob îşi puse pălăria pe cap şi se îndreptă spre clădirea la care lucra câteva ore pe zi, scriind diferite scenarii şi ajutând la filmarea lor. Avea de lucru la o scenă pentru noul film al lui Tim Burton, la al cărui scenariu colabora.

Bob intră în Megamix Studios, o clădire înaltă şi intimidantă, vopsită în mov, cu uşi de lemn şi o plăcuță albă la fiecare geam. Clădirea era învecinată cu Empire State Building, care era în construcţie pentru adăugarea a 100 de etaje.

Bob se grăbi, sperând să nu fi întârziat și nedorind să-l supere pe Aribella. Dar, în timp ce se îndrepta spre liftul care trebuia să-l ducă la etajul 45, observă un semn lângă uşă. Un semn care nu mai fusese acolo. Intrând, văzu că era o simplă sală de cinema. Când vru să plece, observă o bucată de film pe jos și, fără să-și dea seama ce i se întâmplă, fu tras cu totul în film și dispăru pentru totdeauna.

(povestire scrisă la Școala de vară de scriere creativă cu Adina Rosetti)

de Daria Anghel

După ce am înghițit lumina cerului de februarie, am început deja să mă simt vinovată. Supermarketul, clădirile, șoseaua, toate erau sub mine, sau în mine, nici nu mai știu: totul era o învălmășeală din care cu greu distingeam câteva voci și câteva frunze roșii.

Îmi pare rău că le-am făcut asta atâtor oameni, dar nu am avut de ales. Mărturisesc: m-am lăsat amețită cu totul de visul acela. Totul a început azi-dimineață, când pe munte era frig, doar suntem la începutul lui februarie, mi-am spus. Cerul era trandafiriu, senin și îndepărtat, și mă simțeam bine, liberă și nesfârșită, privindu-l. Apoi, am auzit niște voci împleticindu-se prin aer, de departe: una era groasă și gravă, iar alta răsuna a gol, fără a fi în stare să ducă vreo frază până la capăt. Le-am ascultat atentă, se apropiau din ce în ce mai mult și, la un moment dat, am putut să văd două perechi de picioare.

Dar nu mai pot mărturisi mai departe, e mult prea dureros și un sentiment ciudat mă face să mă topesc. Unii oameni poate l-ar numi ,,vină”, iar eu lâncezesc aici, singură, neavând habar nu am cum să-i spun, o neliniște ca un cui, o teamă, știu doar că există.

Revin, totuși, să-mi duc la bun sfârșit confesiunile. Când s-au apropiat, cei doi oameni au încetat să mai vorbească. Unul dintre ei părea să caute ceva, cerceta cu atenție tot copacii, se uita bine în jur, dar era atât de zăpăcit, încât spunea uneori cu voce tare: Dumnezeule, oare ce fac aici? Celălalt era cumpătat, atent. Avea o geantă care pulsa ca o inimă – cine știe ce-o fi fost acolo.

Mă apropii din ce în ce mai mult de momentul dezastrului.

Exploratorul zăpăcit a alunecat, s-a agățat de o ramură care s-a rupt și, apoi, neputând să se echilibreze, a căzut, s-a prăbușit cu totul, cât era de mare, și a tras după el și geanta celuilalt – probabil că a se prinde de geantă fusese și ea o metodă de menținere a echilibrului. Odată căzută, geanta s-a desfăcut și am simțit ceva pătrunzându-mi prin pielea albă, un fel de substanță moale topind câteva particule reci, până a ajuns în adâncuri: habar nu aveam ce era, dar mă făcea să mă simt mai puternică și mai vie ca niciodată.

Acum, după ce dezastrul s-a produs, îmi dau seama ce era: un vis. Cert e că atunci nu-mi doream decât să ies în lume, să las soarele să-mi strălucească în piele, formând cercuri auriu-roșiatice, să mă simt nesfârșită și liberă și sub alte ceruri.

− Vino aici, Martin, l-am auzit pe explorator spunându-i celuilalt.
Amândoi s-au îndepărtat încet, am rămas iarăși singură, așa că am început să mă gândesc. Îmi plăcea muntele, dar vocile oamenilor treziseră în mine altceva, îmi doream să fiu umană. Pentru că știu tot ce știe un om, știu cum e să ți se facă inima terci de nostalgie, știu ce înseamnă singurătatea, aici, între brazi, niciodată n-ai putea fi mai singur. Dar nu pot să vorbesc și, dacă mă întorc pe o parte, moartea stă și pândește, moartea mea e lumina roșiatică a amiezii, care arde chiar și iarna, la început de februarie. Așa că am vrut să se schimbe, am vrut ca toate astea să se schimbe definitiv.

M-am prăvălit cu totul, rostogolindu-mă ca un copil, făcând bulgări de zăpadă albi și fragili, ca genunchii unui nou-născut. Muntele era abrupt, m-am lăsat împinsă de aer, m-am lăsat să cad și, când în sfârșit am ajuns în oraș, oamenii strigau. Se auzea același cuvânt, rostit cu un fel de teroare avalanșa, avalanșa, avalanșa avalanșa avalanșa avalanșa avalanșa și doar asta se auzea și nu înțelegeam despre ce vorbesc. În supermarket i-am mai zărit o singură dată pe cei doi care m-au făcut să ajung în situația asta.

Și am sărit peste strigăte, peste păduri, peste oameni, peste lumină, înghițind tot.

Se face târziu. Vina se topește încet-încet, odată cu pielea mea albă. În oraș, pe șosea, mașinile trec roșii, albastre, negre, galbene, una după alta, una după alta și, la o fereastră, perdelele se mișcă ușor, aproape că ar putea trece neobservate.

(povestire scrisă la Școala de vară de scriere creativă cu Adina Rosetti)