Povestire scrisă de Anca Cosac la ediția din toamna lui 2016 a atelierului de scriere creativă cu Adina Rosetti.
A fost odată, într-o altă galaxie, o planetă ca a noastră pe care trăiau numai animale. Acea planetă avea şi ea ţări, oraşe şi sate. Ca şi pe planeta noastră, în fiecare ţară se vorbea altă limbă.
Exista pe acea planetă o ţară care se numea Gonglia. În acea ţară locuia unul dintre cele mai bogate animale de pe acea planetă – era un câine şi se numea Toto Bănuțescu.
Toto Bănuțescu avea un singur defect cunoscut: când vorbea repede, i se scurgeau balele din gură. Cum vorbea mai tot timpul repede, acest lucru se întâmpla cam des. Unii şuşoteau că ar fi trebuit să i se spună Toto Băluțescu, dar nu îndrăzneau să vorbescă despre asta în preajma lui.
În afară de acest mic defect cunoscut, Toto Bănuțescu era un câine din înalta societate. El avea o familie mare. Sora lui, Shy Bănuțescu, era spion şi nimeni nu trebuia să ştie asta. „Ups, am zis deja prea multe!”. Din familia Bănuțescu mai făceau parte tatăl lui, Bisturiu Bănuțescu, care era doctor chirurg, mama lui, Sky Bănuțescu, care era pilot de avion şi din când în când kamikaze (dar din fericire avea grijă să nu moară), unchiul lui, Mike Spânzuratu’, un savant nebun, bunicul său, Hocus-Pocus Bănuțescu, magician, bunica lui, Glazura Bănuțescu, care era cofetăreasă şi mulţi alţii.
Toto avea în conacul său o sală plină cu tablouri cu membrii familiei sale, unde îşi petrecea timpul în majoritatea zilelor când putea şi nu era ocupat. El se aşeza comod pe un fotoliu din colțul camerei, lângă care era o măsuţă de sticlă cu o faţă de masă roşie din catifea, cusută delicat cu fir de aur. Toto stătea acolo ore în şir şi citea.
Într-o zi, se întâmplă ceva neaşteptat. În faţa treptelor de la intrarea în conacul domnului Toto Bănuțescu erau parcate o groază de maşini. Erau maşini roşii, verzi, galbene, albastre… ce să mai zic, de toate culorile. Din casă se auzeau zgomote puternice. Se părea că domnul Toto dădea o petrecere! La acea petrecere erau prezenţi mama şi tatăl lui, sora, bunicii, unchii, prietenii şi toate cunoştinţele. Petrecerea dură câteva ore bune, dar, când se termină, Toto observă că ceva lipsea. Căută peste tot obiectul, dar nici urmă de el. Toto Bănuțescu începu să se agite şi să vorbească repede, scuipând bale. În timpul acesta bolborosea:
— Nu poate să fi dispărut! Nu se poate!
Se învârtea prin toată casa. Parcă turbase. Dispăruse unul dintre obiectele cele mai de preţ. SCEPTRUL său de aur cu nestemate şi rubine. Ironia era că sceptrul avea în vârf un cap de pisică.
Toto se hotărî să denunţe jaful la poliţie. Îşi puse paltonul, care avea un ceas cu lanţ în buzunar, şi plecă. Când ajunse la poliţie, îi spuse domnului poliţist:
— Domnule poliţist! Vreau să denunţ un jaf!
— Foarte bine, spuse domnul poliţist, atunci spune!
— Acum o seară, începu Toto să povestească, am dat o petrecere la mine la conac şi…
— Continuă, spuse poliţistul.
— Mă scuzaţi, aşa… unde rămăsesem?
— La obiectul furat.
— Aşa, cum vă spuneam, am dat o petrecere, iar când s-a terminat, am observat că îmi dispăruse un obiect de preţ.
— Ce obiect? întrebă curios poliţistul.
— Un sceptru de aur cu nestemate şi rubine.
— Înţeleg, spuse din nou polițistul, de data asta cu o voce fermă. Vom vedea ce putem afla despre jaful sceptrului dumneavoastră.
— Vă mulţumesc, spuse Toto.
— Acum, continuă poliţistul, îmi va trebui numele dumneavoastră.
— Toto Bănuțescu.
— Adresa?
— Aleea Portocalelor, numărul 43.
— Şi ultima întrebare, spuse poliţistul cu vocea lui fermă, în ce cameră a avut loc jaful?
— În camera în care îmi ţin portretele de familie. Probabil hoţul s-a furişat în timpul petrecerii şi a furat obiectul.
— Mulţumesc. Voi încerca să investighez cazul.
— La revedere.
— Staţi!
— Ce este? întrebă Toto.
— Aveţi idee dacă unul dintre invitaţi ar fi dorit să fure obiectul?
Toto Bănuțescu se gândi puţin.
— S-ar putea să fie unul dintre prietenii mei. Se numeşte Jhon Lidicuvaviciluras. Este un nume cam complicat.
— Vă mulţumesc, spuse domnul poliţist. Vom începe ancheta cu acest domn Jhon Lidicuvaviciluras.
— La revedere! spuse Toto şi plecă.
Trecură câteva săptămâni de când Toto fusese jefuit şi nu mai avea nicio speranţă că sceptrul va fi găsit, dar, într-o zi, telefonul se auzi: țârrrrrrr, țârrrrrrrr, țârrrrrrrr.
— Alo? spuse Toto, ridicând receptorul.
— Domnul Toto Bănuțescu? Dumneavoastră sunteţi?
— Da. Cine sunteţi? De ce mă întrebaţi asta?
—Scuzaţi-mă. Unde îmi sunt manierele? Acum câteva săptămâni aţi fost la secţia de poliţie şi aţi declarat un jaf unui poliţist. Vă amintiţi?
— Da, de ce?
— Ei bine, eu sunt acel poliţist şi cred că v-am găsit sceptrul.
— Serios?! întrebă Toto.
— Da. Cel puţin aşa credem, răspunse poliţistul. Veniţi la ora trei la secţia de poliţie şi vă veţi lămuri. Bine?
— Bine, spuse Toto, lăsând jos receptorul, plin de fericire.
La ora trei, Toto Bănuțescu era prezent la secţia de poliţie.
— Mai spuneți o dată, începu domnul poliţist, care dintre prietenii dumneavoastră spuneați că v-ar fi furat sceptrul?
— Jhon Lidicuvaviciluras, răspunse Toto.
Poliţistul îl duse pe Toto la conacul domnului Jhon Lidicuvaviciluras. Intrară în casa lui și poliţistul îl duse pe Toto Bănuțescu în faţa unui birou pe care era aşezată o cutie mare de forma sceptrului.
— Aruncaţi o privire în cutie, îi spuse poliţistul lui Toto, zâmbind.
Toto Bănuțescu deschise cutia şi o lumină aurie se revărsă în cameră. În cutie se afla…
VA URMA