(poveste colectivă scrisă în cadrul Şcolii de vară de scriere creativă a Academiei Motanov. Autori: Ioana Popescu, Alexia Uscatu, Daria Anghel, Janna Grigoraş, Ana Cernea, Sară Nica Vânău, Horia Bogdan Matei, Ştefan Radviczki şi David Radviczki Coordonator: Adina Rosetti)
Aburul dulce se ridică uşor din cana ciobită, mirosind a bună dimineaţa. Nu că aş fi dormit – mai sunt doar 11 ore până la vernisaj. Abţinându-mă să număr şi minutele, îmi spun că totul va fi bine şi privesc cum soarele este filtrat de crengile copacului din curte. Din apartament curge un solo de jazz energic care s-ar auzi perfect, dacă nu s-ar fi apucat gâsca asta să cârâie. E o gâscă grăsuţă şi gălbuie care mi se pare că are faţă de Mirabela, iar împreună cu o altă gâsculiță manâncă din polistirenul rozaliu şi se bălăcește într-un iaz improvizat în mijlocul curţii prea mici. Bănuiesc că este animalul de companie al vreunui vecin excentric…
M-am mutat aici de puţin timp, special pentru a avea spaţiu de o expoziţie, la care am muncit atât de mult. Oricum, mi-e de ajuns apropierea de motanul negru şi bătrân care se perindă prin împrejurimi. L-am numit Giani, pentru că are o privire pişicheră şi e mereu însoţit de altă senorita. Totuşi, poate o să-mi cunosc vecinii la vernisaj; nu le-am strecurat o invitaţie, pentru că nu voiam publicitate şi din frica de a trebui să leg o conversaţie plictisitoare de la care nu eram în stare să mă eschivez. Trebuia să mă concentrez doar pe expoziţie.
Luând o gură de ceai, şi verificând mental toate detaliile privind vernisajul, dintr-odată, peste ronţăiala polistirenului, aud sunetul a vreo duzină de zăvoare trase, dând la iveală o siluetă dolofană care se îndreaptă spre mine.
Fără să aştept măcar o secundă, mă apropii, terifiată de emoţie, de fereastra îngălbenită. Ating uşor geamul şi îl împing spre exterior. Mă uit. Gâştele nu mai sunt. Motanul negru nu îşi mai face nici el apariţia. Nu e nimeni. Este totul atât de liniştit. Cred că, de fapt, silueta dolofană este reflexia mea în geamul din cameră. Totuşi nu cred că m-am îngrăşat atât de mult în ultimul timp. Îmi vin toţi blugii.
Chiar dacă este deja a doua zi când îmi petrec numeroase ore în locul acesta straniu, nu am observat niciun vecin. Ciudat. Mai bine închid geamul. Cred că sunt doar foarte stresată. Nimic din ce am văzut pe geam nu e adevărat. Probabil e un vis.
Mai sunt trei ore până începe mult aşteptatul vernisaj, aşa că mă voi duce până la magazinul de la colţ să mai cumpăr nişte covrigei. Aşa vor trece mai repede minutele şi orele de dinainte de eveniment. Mă întorc imediat, deci nici nu mai are rost să încui uşa. Sting lumina, închid muzica ce se aude în surdină, în lipsa sunetelor enervante scoase de gâște. Îmi pun paltonul auriu şi plec în grabă.
Îndată ce ies, mă simt chiar mai neliniştită. Nu reuşesc să formez niciun gând clar, o durere de cap îmi strânge fin tâmplele, e ceva în oamenii care trec pe lângă mine în valuri, în zgomotul maşinilor, în lumina care luceşte în geamurile balcoanelor. Mi-e teamă, poate asta e, îmi spun. Intru în magazin, cer două pungi din covrigeii mei preferaţi şi, amintindu-mi că am lăsat uşa descuiată, mă grăbesc spre casă.
Intrând în curtea ce începe să-mi devină familiară, cu gâştele ronţăind polistiren şi motanul care încă nu poate fi găsit, centrul de artă MORA, unde urmează să am vernisajul, mi se pare de-a dreptul ameninţător. Dau să îi zâmbesc, cumva ca să-l îmblânzesc. Ştiu că asta n-are rost şi e mai degrabă o gândire copilărească, ceea ce îmi accentuează temerile.
Când ajung în sfârşit la apartamentul meu – uşa întredeschisă. Se aude din nou jazz, Ella Fitzgerald, ceea ce mi se pare o bizarerie: doar l-am închis. Lumina din bucătărie pâlpâie, căzând incert peste un corp dolofan aşezat la masă: aceeaşi siluetă pe care mi s-a părut că o văd mai devreme, în curte. Auzindu-mi paşii, omul se întoarce. Are obrajii roşii, iar în ochi are un fel de moleşeală caldă a verii.
− Am auzit că aveţi un vernisaj, îmi zice deodată. Şi e chiar urât că nu vă invitaţi vecinii, doar suntem aici, aproape, nu?
Dau să spun ceva, că n-am ştiut, că nici măcar nu ne-am văzut vreodată, dar mă întrerupe:
− Hai, aşezaţi-vă aici şi desfaceți punga aceea de covrigei. Toată ziua am muncit la un nou coteţ pentru gâște. Ştiţi, din când în când, e bine să-l mai înnoieşti. Dar haideţi, haideţi, spuneţi-mi. Eu sunt un mare amator de artă.
Rǎmȃn surprinsǎ la auzul acestor cuvinte: un mare amator de artǎ. Nu pǎrea. Era dolofan, cu burta puţin ieşită din tricoul găurit pe care-l purta, o mustăcioară mică, dar tunsă la perfecţie, şi cu o mică cicatrice pe obrazul stâng.
− Chiar mă bucur că sunteţi amator de artă. Acum o să am cu cine să vorbesc despre capodoperele semnate de Picasso, da Vinci, Dali. Şi sunteţi doar amator sau şi colecţionar?
− M-aţi prins. Sunt şi colecţionar. Lucrez în acest domeniu de peste 20 de ani.
− Interesant. Scuzaţi-mi curiozitatea, dar cum vă cheamă? îl întreb pe omul dolofan din faţa mea, ronţăind un covrigel.
− Numele meu este Constantin Preda, dar îmi puteţi spune Costel, aşa, ca între vecini.
− Sunt încântată că ne-am cunoscut. Eu sunt Eliza şi, după cum probabil v-aţi dat seama, sunt pictoriţă, îi răspund, uitându-mă la ceas.
− Văd că va grăbiţi, aşa că o să plec. La revedere, domnişoara Eliza !
− La revedere, spun, închizând uşa în acelaşi timp.
Este 17:30, deci a mai rămas o oră până la vernisaj. Trebuie să mă pregătesc.
Intru în baia mea mică, dar frumoasă, şi păşesc în cadă. Ȋn timp ce apa curge, mă gândesc la tablouri. Poate ar trebui să mă duc în sala de expoziţie ca să fiu sigură că sunt acolo. Cu siguranţă sunt, nu ar mai trebui să fiu paranoică. Oricum, voi fi acolo cu 15 minute mai devreme. Ies din baie, mă îmbrac cu rochia albă cu dantelă şi îmi pun sandalele roz pal cu toc. Aplic un strat fin de machiaj şi îmi ondulez puţin părul.
Cobor la parter şi intru în sala de expoziţie. Simt că mi se scurge toată puterea din mine şi mă prăbuşesc uşor pe parchet.
Tablourile nu mai erau acolo, pur şi simplu dispăruseră! Cel mai mare coşmar al meu se adeverise. Observ o mâzgăleală mică într-un colţ şi mă duc să văd ce este. Erau celebrele mustăţi ale lui Dali, desenate cu o vopsea roşu-stacojiu. Furia îmi ia cu asalt toate simţurile, deoarece ştiu cine a făcut asta şi mă voi duce chiar acum să-i fac o vizită.
Era acum o săptămână. Mă aflam în Parcul Cişmigiu şi îmi terminam ultima pictură pentru vernisaj. Mă gândisem să o termin în aer liber, ceea ce a fost o idee bună, până când, absorbită de paleta de culori şi de inspiraţie, am observat o siluetă masculină holbându-se la mine din spatele unui copac. Am continuat să pictez, iar el a continuat să mă privească. La final, mi-am pus ustensilele în geantă şi m-am pregătit să plec, când bărbatul înalt, musculos, cu mustaţă, ochii căprui şi părul negru ca tăciunele s-a apropiat de mine și mi s-a adresat:
− Cât costă tabloul?
− Poftim?
− Pictura. Vreau să o cumpăr, cât costă?
− Mă scuzaţi, dar nu o vând. Este pentru un vernisaj.
− Vă rog să mi-o daţi, nu înţelegeţi puterea picturii! spune el.
− Am spus nu!
− Prea bine, dar, dacă vă răzgândiţi, uitaţi numărul şi adresa mea! Zice, întinzându-mi un bilețel.
Nu l-am mai văzut de atunci, dar asta se va schimba, îmi spun în timp ce aştept taxiul care să mă ducă la apartamentul lui. Un sfert de oră mai târziu, taximetristul parchează în faţa unei clădiri vechi şi urâte. Îi dau 50 de lei şi-i spun să păstreze restul. Fug pe scări până la etajul 8 şi mă opresc în faţă apartamentului 134. Fără să bat la uşă, o deschid și intru într-o sufragerie mare, cu o bibliotecă şi un covor maro care nu arată bine cu pereţii verzi. Diferite obiecte dubioase sunt împrăştiate prin cameră. Îmi continui drumul şi, în sfârşit, găsesc cele cinci tablouri într-o cămăruţă albă şi goală. Încerc să le iau, când aud o voce:
− Văd că ai observat lipsa artei tale. Cum crezi că o să treci de mine, totuşi?
Mă întorc şi îl văd pe bărbat stând furios lângă uşă.
− Nu o să te las să scapi nepedepsit! Cum ai îndrăznit să-mi furi picturile? strig eu la el, enervată.
− Pleacă cât mai ai timp! spune el. Nu ştii cu ce forţe te joci! Am observat că ai ceva special de când te-am văzut, dar nu credeam că ești în stare să creezi portale….
− Despre ce vorbeşti?! Nebun ce eşti, chem poliţia!
− Îţi mai dau o şansă. Pleacă acum!
− Nu!
Apoi se întâmplă un lucru ciudat. El îşi mişcă mâna şi unul dintre tablouri apare în mâna lui. Murmură ceva făcând încă un semn, de data asta mai lung, şi mă simt trasă spre tablou. Sunt paralizată, nu pot opune niciun fel de rezistență și simt cum efectiv intru în tablou, ca și cum aș fi trasă printr-o spirală. Senzația asta nebunească a durat cinci minute până când m-am trezit în faţa unui palat negru şi înfricoşător.
− Eliza? Tu eşti?!
Şovăi puţin, când aud vocea groasă din spate. Mă întorc pe călcâie, îmi ţin mâna pumn şi îl văd. El. Giani, motanul bătrân şi negru, stătea pe scară. Cu ochii mari, gălbui şi expresivi, parcă mă aşteaptă. Strâng pumnii mai tare, cu unghiile şi mai afundate în palmă. Motanul strânge cu laba covorul de culoarea pielii care se lasă căzut pe scară. Coboară o treaptă stângaci, cu ochii aţintiţi spre mine. Un scârţâit care rupe tăcerea mă face să mă dau înapoi cu un pas, şi să strâng pumnul atât de tare, încât unghiile mi se înfig adânc, decojind pielea încet. Giani mai face un pas şi mai coboară o treaptă. Îmi strâng buzele într-o linie şi îmi împreunez sprâncenele de durere. Mâinile îmi alunecă pe lângă corp larg deschise, lăsând o picătură de sânge să se scurgă pe deget şi să cadă pe covor.
− Eliza?
Aud aceeaşi voce strigând numele meu.
− Eliza, nu-mi spune c-am venit de la Lazăr aici pentru nimic.
− Nu ştiu despre ce vorbeşti… şoptesc, încercând să-mi dau seama de unde vine vocea.
Niciun răspuns.
− Ah, nu ştiu despre ce vorbeşti!
Repet, mai tare de data asta. Şi chiar nu ştiu. Dar tot mă simt de parcă aş minţi, dintr-un motiv anume. O parte din mine crede că vorbesc singură, cealaltă că vorbesc cu Giani.
− Ohh, Eliza, tu ştii. Sau dacă nu ştii, o să te fac să ştii, spune vocea.
Giani se întoarce cu spatele şi urcă scările cu mici salturi. Mă lasă acolo, singură. Merg spre un perete, mă sprijin de el şi alunec uşor până când sunt pe jos. Îmi scot sandalele cu mişcări bruşte şi mă ridic de pe covor. Mă uit în jur. Mai mult de opt dulapuri de lemn stau unul lângă altul. Mă îndrept cu paşi înceţi spre primul şi deschid un sertar, întâmplător. O brichetă, un cuţit şi o sfoară.
Sfârşit 1
Deschid şi al doilea sertar şi găsesc aceleaşi lucruri: o brichetă, dar de data asta de o culoare diferită, un cuţit şi o sfoară. Şi tot aşa am deschis toate sertarele şi toate aveau aceste trei lucruri în ele…
Ciudat, mi-am zis în timp ce mă aventuram prin palat, nu e normal ca cineva să pună aceleaşi lucruri în opt dulapuri. Deodată, am auzit un mieunat puternic şi m-am întors în camera cu cele opt dulapuri, însă, surpriză!, dulapurile nu mai erau acolo. Apoi am alergat disperată în holul principal. Toate brichetele, cuţitele şi sforile erau acolo, unele peste altele, parcă aşteptându-mă, împreună cu silueta pisoiului Giani. Vocea pisicii îmi răsună în cap:
− Totul este pierdut, nu mai e nici o scăpare, lasă-te bătută!
Atunci, totul devine clar. Din cauza pisoului Giani, îmi pierd orice speranţă și acum cred cu străşnicie că totul este în zadar. Iau cuţitul, cel mai ascuţit pe care l-am găsit, şi mi-l înfig adânc în piept. Durerea atroce mă trezește după câteva secunde… în pat… Din fericire, totul a fost numai un vis…
Sfârşit 2
Un cuţit?! Perfect! Se gândi că ar putea ieşi din tablou făcând o gaură în el. Trebuia să acţioneze rapid, fiindcă ştia dintr-o carte că, în astfel de întâmplări, după ce bate miezul nopții ar putea să rămână blocată pentru totdeauna în tablou. Aşa că, fără să mai stea pe gânduri, luă cuţitul, îl încinse în flacăra unei lumânări din palat şi începu să alerge în sus pe scări spre cel mai înalt turn.
Odată ajunsă acolo, deschise geamul şi întinse mâna. Se simţea pânza tabloului. Câteva secunde şi ar fi scăpat, dar tocmai atunci simti cum totul începe să se miște, ca zguduit de un cutremur.
− Îl mută!! Mută tabloul, îşi repetă ea.
Singurul turn rămas în picioare în urma cutremurului era chiar turnul ei, dar și acesta se degrada rapid şi urma să cadă. Eliza îşi păstră sângele rece, băgă cuţitul în pânză, creând o fisură către realitate, şi sări…
Se trezi peste tablou, sub o masă. Deşi dorea să ţipe de bucurie se abţinu deoarece în faţa ei se aflau nişte picioare…
El trebuie să fie: hoţul!!!!
Acesta se duse să ia ceva din camera alăturată. Trebuia să acționeze rapid, așa că țâșni de sub masă, smulse telefonul fix şi se aruncă aproape cu aceeaşi viteză înapoi sub masă. Fomă numărul poliţiei, ţinându-şi respiraţia, şi spuse clar în difuzor: Am fost jefuită şi… oarecum răpită! Am nevoie de ajutor la adresa acestui telefon! Şi închise rapid, pentru că bărbatul, din care nu se vedeau decât picioarele, își reluă locul la masă. În momentul următor, Eliza văzu cum ceva se rostogolește sub masă. Bărbatului îi scăpase verigheta și acum urma să se aplece să și-o ridice. Sunt terminată, îşi spuse ea în minte!
În momentul următor, bărbatul se aplecă, într-adevăr, o privi cu un zâmbet malefic și spuse:
− Aici erai! Acum îmi pare rău, dar… trebuie să te reţin cam… cam toată viaţa, ca să fim sinceri!
Şi se întinse după fată. Dar era prea târziu!
Poliţia tocmai spărsese ușa, cu niște urlete fioroase care-l somau pe bărbat să se predea cât mai repede. De sub masă, Eliza putu să distingă 8 perechi de bocanci negri. Incredibil! Se terminase, scăpase şi avea şi tablourile.
Când a ieşi de sub masă, poliţia tocmai îl scotea pe uşă pe bărbatul misterios care se zbătea strigând:
− Verigheta era pentru tine! Puteam fi fericiţi!
În momentul acela, totul se făcu negru şi după aceea începu să se distingă din nou lumina. Deschise ochii și văzu deasupra tavanul apartamentului cel nou, de unde începuse toată această aventură. Mirată, își privi ceasul.
DOAMNE!!! urlă Eliza. Era dimineaţa din ziua vernisajului. Dădu fuga în sala unde erau aranjate tablourile. Totul era neatins! Ne-a-tins! Așadar, fusese un vis, dar unul atât de real! Se prăbuși pe scări și rămase acolo în stare de șoc, până la ora vernisajului, care, desigur, a fost un mare succes.
Eliza şi-a promis că, de acum înainte, nu va mai dormi niciodată înaintea vernisajelor sale, căci se pare că, în noaptea de dinainte, toate temerile i se transformă în coşmaruri!
Sfârşit 3
− Vino odată! strigă vocea de data asta pe un ton mai nervos. M-am uitat către intrarea clădirii şi l-am văzut pe Giani, dând din coadă încolo şi-ncoace, nervos. Mă aştepta.
− Hai.
Giani se întoarse şi porni prin clădire, iar eu l-am urmat.
− Ce e de făcut ? l-am întrebat eu. Cum ies de aici ca să mă răzbun?
− Vino şi vei vedea, zise din nou vocea.
În câteva secunde, Giani o apucă pe un hol lung, decorat cu mii de tablouri maiestoase. Unde mă ducea Giani? m-am gândit eu, când motanul se opri şi se holbă la un perete.
− Înfige cuţitul în gaura din perete.
Nu am stat pe gânduri şi am introdus cu greu cuţitul în crăpătura peretelui. O uşă se deschise în faţa noastră, lăsând o lumina puternică să iasă de acolo. Giani intră pe uşă, iar eu l-am urmat, nu înainte să leg cuţitul cu sfoară pentru a putea să îl trag după mine. Îmi împachetam sfoara, când animăluţul îmi indică un tablou: era chiar cel pe care îl folosise bărbatul pentru a mă aduce în lumea aceasta.
− Pleacă. Du-te şi răzbună-te! şopti motanul, iar eu am sărit în tablou.
Un curcubeu de culori se întindea în jurul meu, în timp ce treceam prin tunelul pe care sosisem. Am întors capul şi am văzut cum, la celălalt capăt, Giani se aşeza trist pe jos şoptindu-mi:
− Rezolvă ce ai de rezolvat, nu te gândi la mine.
Voiam să spun ceva, dar am fost aruncată înapoi în camera bărbatului. Auzeam paşi, aşa că m-am uitat în jur. Nu se vedea nimeni, dar am zărit un pistol pe un scaun şi am sărit să îl iau. Bărbatul intră în cameră şi-și scapă cana cu ceai din mână, văzând uimit că m-am întors şi că i-am luat pistolul.
− Cum ai ie….
− Taci! l-am întrerupt eu amenințându-l cu pistolul. Dacă încerci să scapi, voi face un tablou artistic cu creierii tăi!
Am mers spre celălalt capăt al încăperii şi am apucat un tablou pe care pictasem iadul.
− Cunoaşte-ţi casa! i-am ţipat eu şi m-am concentrat cu toată puterea pe tablou.
Când am deschis ochii, bărbatul nu mai era, ci apăruse pictat pe tablou.
Următoarea zi, la vernisajul care a fost amânat, mulţi oameni mă întrebară cine este persoana din imagine, iar eu le-am răspuns simplu. „Omul care îşi plăteşte păcatele.” Şi aşa i-a rămas şi numele tabloului. M-am dus acasă şi am făcut un duș. Stopii de apă îmi alunecau răcoritor prin păr, picurând pe piele şi apoi pe jos.
− Mulţumesc, Giani! am şoptit eu şi m-am dus să mă îmbrac, când am observat din nou ceva scris pe unul din pereţii casei. Erau două mustăţi roşii, proaspăt desenate. Cu sânge. Am ieşit pe blacon şi am văzut cu coada ochiului un bărbat care fugea pe stradă. Am scos pistolul şi l-am ţintit, ştiind cine era. Un zgomot asurzitor răsună pe stradă. Şi atunci mi-am dat seama exact ce trebuia să fac. M-am dus jos, la omul care se chinuia să se târască, rănit.
Aveam în mână tabloul cu iadul, din care lipsea.
− Ce-avem noi aici? Un şobolan, asta avem.
Am îndreptat tabloul spre el și am văzut cum bărbatul este absorbit cu totul în tablou. Apoi i-am dat foc. De aici, prietene, nu mai ieşi! am spus, aruncând la gunoi tabloul arzând în flăcări.
Asta era tot. Aventura se terminase. Şi atunci mi-am amintit de motanul care mă ajutase. Of, de-ai fi aici să vezi ce am făcut! am suspinat eu și, chiar în acel moment, am simţit ceva la picioare. Am coborît privirea şi am rămas şocată. Cum ajunsese aici nu mai conta… Ci doar că era aici şi văzuse totul.
