Povestire scrisă de Ediz Isal (13 ani) la ediția online a atelierului de scriere creativă cu Laura Pamfiloiu, august – septembrie 2020.
— Bună ziua! Biletele la control și actul de identitate vă rog!
— Desigur! Chiar acum, să-l găsesc.
Controlorul era un om serios și solid, cu o expresie amenințătoare. Nu avea timp pentru neatenția unui pasager visător.
— Poftiți!
— Călătorie plăcută. Îmi răspunde pe un ton plictisit și aspru, dar în același timp și suspicios.
Priveliștea de pe geam nu era atractivă, așa că mă întorc la rebusul meu. Rezolvasem deja trei rânduri și nu mai aveam multe. Dintr-odată se zguduie tot trenul și aud o bubuitură puternică, asemănătoare unei explozii. În acel moment s-a instaurat haosul în tren, toată lumea țipa și alerga de colo-colo disperată.
— O să murim! Până aici ne-a fost!
— Nu credeam că o să mor așa de tânără, oh, doamne!
Încercând să-mi păstrez calmul, traversez cele șapte vagoane, sala de mese, înca trei vagoane pentru clasa întâi și ajung în vagonul angajaților. Toți erau panicați, dar în același timp erau ordonați și încercau împreună să rezolve problema.
— Ce s-a întâmplat? Strig eu disperat.
— Nu știm încă, așteptăm răspunsuri de la conductor sau de la echipa tehnică, se cercetează chiar acum care este problema și de unde a provenit. Vă rugăm să vă păstrați calmul, totul se va rezol..
Nu apucase să-și termine fraza că în următoarea clipă se deschise ușa din celălalt capăt al vagonului și intră în grabă conductorul, transpirat tot și plin de praf.
— A avut loc o explozie la motor, va trebui să așteptăm un inginer. Am contactat asistența, va dura 2-3 zile pană ajunge, trebuie să anunțăm pasagerii.
— Mă scuzați, aș putea să văd eu ce pot sa fac la motor, am absolvit facultatea de inginerie mecanică la München și am un magazin de piese și reparații în Hamburg. Mă ocup în general de motoare de mașini sau motociclete, dar cred că pot să vă ajut, în funcție de problemă.
— Desigur, orice ajutor este de folos, urmați-mă!
După vagonul angajaților urmează locomotiva, acolo se alimenta motorul. Nu se vedea niciun fel de defecțiune, dar conductorul mă conduce afară. Acolo văd unul dintre cilindri spart, cu urme de arsuri pe el. Desfac valvele de la el și le închid ca să-l pot scoate.
— Nu este o problema așa de gravă, mă pot duce să-mi iau din vagon trusa de scule și să repar problema.
— Am înțeles, dacă aveți nevoie de ceva nu ezitați să mă chemați.
— Nu va fi nevoie, vă mulțumesc pentru amabilitate.
— Eu vă mulțumesc pentru ajutor.
Mă urc înapoi în locomotivă, trec prin vagonul angajaților, controlorul care mi-a cerut biletele în continuare mă privea cu aceeași expresie amenințătoare pe care o avea si când mi-a perforat biletul. Trec din nou prin vagoanele de la clasa întâi, toți pasagerii erau disperați și din cale afară de panicați. Uneori, acest sentiment, pe care oamenii din jurul meu îl au, îmi da o stare de bine, nu prea pot înțelege de ce, dar îmi dă o stare bună. Trec de sala de mese și ajung în vagoanele de la clasa a doua, mă duc până în penultimul vagon, cel în care îmi lăsasem geanta, scot imediat trusa de scule și o pun pe masă împreună cu cilindrul. Îmi deschid trusa, nu apuc să-mi scot ciocanul, că din spatele meu aud, în engleză:
— Martin Sheppard?
— Poftim? Mă cheamă Franz Hoffmann, cred că greșiți persoana.
— S-a terminat totul, domnule Sheppard, știm că vreți să bombardați trenul acesta în care se afla guvernatorul Angliei. Nu mai aveți nicio șansă de scăpare. Sunteți arestat.
Nu mai aveam nicio cale de scăpare, m-au prins. În timp ce eram încătușat, vedeam în cealaltă parte a vagonului un chip cunoscut, nu l-am văzut prea clar de prima dată, dar nu mi-a luat prea mult să-l zăresc pe controlor, care rânjea. Nu credeam că acel bărbat a zâmbit vreodată în întreaga sa viață, dar era din cale afara de amuzat. Agenții mă conduc până la ieșirea din tren, care era chiar lângă locul în care se afla controlorul, s-a uitat la mine în tot timpul acela, nu și-a luat ochii de la mine.
— A fost un plan ingenios, trebuie să recunosc, nu cred că mai este nimic de zis, îți vei petrece restul vieții în închisoare. Ai ceva de zis?
Acum mă aflam într-o cameră de interogatoriu de la Scotland Yard, tot planul meu a fost în zadar, dar era o întrebare în mintea mea la care nu găseam răspuns.
— Cum ați aflat că sunt eu, cum ați aflat ce voiam să fac?
— Vezi tu, aveam un om de încredere în trenul ăla, un vechi prieten din copilărie, am trecut prin multe cu el. Investigația noastra a arătat ca s-ar putea să fie un atac asupra guvernatorului, în călătoria sa spre întâlnirea de la Viena. Acel prieten despre care începusem să-ți povestesc lucra chiar pe acea linie de tren, de la Mainz până la Regensburg. Mi-a spus că ne va ajuta în găsirea suspectului dacă va avea orice indiciu de folos. Ne-a povestit de un anume Franz Hoffmann, care avea două acte de identitate pe care le-a zărit în timp ce îl căuta pe cel fals, primul era german, cel pe care i l-a prezentat, iar al doilea era englez, cu un nume pe care nu a avut timp să-l citească, dar a reținut inițialele. Din lista noastra de suspecți dumneavoastră făceați parte, iar restul nici nu se aflau la bord sau în Germania. Cu toate acestea, sper că v-am lămurit.
Se auzi un ciocănit puternic în ușă. Inspectorul își întoarse capul imediat.
— A sosit transportul tău, e timpul să mergem!